Am 9 ani si ma aflu in fata la cinema “Tineretului” holbandu-ma forever & ever pe afisele filmelor anuntate. Imi ia mult-mult sa decid daca se merita sa intru la spectacolele de “Astazi”, din “In Curand” si din “In Viitor”. Nu mai incercasem niciodata, dar imi imaginam ca as cadea mort de plictiseala daca as intra la un film naspa. Si de aceea studiam atent fiecare pixel al afiselor sa ma prind daca nu cumva e teapa. Undeva in aer plutea nevoia unui IMDB si eu imi incordam in zadar privirile de copil sa-i compensez lipsa.
E vreo 10 dimineata, eu chiulesc si ma simt in lumina aceea ca un spion parasutat in spatele liniilor. La ora asta, existenta mea face sens doar in clasa. Undeva departe, la scoala, colegii mei sunt in siguranta. Eu sunt un proscris care ar putea fi condamnat la moarte, sau chiar urechiat in fata Corinei.
Asadar, imi tarasc pasii intr-o dulce-amara clandestinitate. Oamenii din jurul meu nu au sens. Nu ar trebui sa existe. E ora zece si eu chiulesc. La ora asta, aici, inafara scolii, Universul ma abhora.
Am 3 lei. O moneda mare, frumoasa, draga. Cum as putea sa descriu cat de draga imi este moneda aia? Sunt sarac si banii imi sunt foarte dragi. Tin moneda in pumn, moneda se incalzeste si transpira si parca o simt palpitand, ca un animal mic, fermecat, pe care il pot oricand transforma intr-o “corabioara” de 80 de bani si 2,20 rest. Un bilet la “Tineretului” la matineu e 1 leu cincizeci. Ma mai gandesc daca sa intru, pentru ca trebuie sa inceapa un film ciudat, necunoscut. Nu-mi place sa ma risc, sa vad filme pe care nu le-am mai vazut.
Intre timp, ma plimb alene, asteptand sa inceapa jurnalul. Am incredere in instinctele mele de ultima clipa. Voi sti exact daca voi intra sau nu la film, exact in ultima clipa. Pana atunci, astept.
Langa cinematograf se afla o cladire veche, lunga, flancandu-l pe o parte, lasand loc de o alee ingusta care duce spre Piata Sfantu Spiridon. Cladirea e in renovare. Imi tarai pasii pe langa ea, trecand cu degetele peste peretii murdari de var. La nivelul asfaltului, sunt ferestre cu geamuri lipsa care dau la subsol. Inaintez pe aleea umbrita si ajung in dreptul unei ferestre cand aud voci in incaperea de la subsol.
Si atunci, vad zeii! Doi zei si o zeita intr-o infruntare abstracta care ma copleseste pe loc! Zeii sunt maslinii, cred ca au mult peste 12 ani si zeita e si ea maslinie si pare la fel de matura ca ei. In mijlocul lor, chiar intre ei, straluceste un conflict grandios, fierbinte, ca o sfera de plasma si nu-mi pot imagina cum de reusesc sa nu cada trasniti de forta stihiei! Privesc la fetzele lor luminate de infruntarea la care participa si nu vad nici o unda de teama, de ezitare. Se poarta toti trei dârz, ca niste zei ce sunt, asa cum eu nu as fi fost in stare vreodata sa ma port. Nu intelegeam deloc conflictul si simplitatea taioasa cu care ei il purtau era pentru mine prilej de mare spaima si uimire.
Imi suna si acum franturi de dialog in minte, de departe, ca niste voci soptite intr-o pestera cu mii de intersectii:
– Hai fa-n pizda ma-ti, dezbraca-te!
– Da fa chilotii jos ca-ti fut una de te caci pe tine! Sa moara mama, te sparg!
– Te rog eu, Gabi, hai te rog eu frumos Gabi, nu ma dezbrac, Gabi!
– Fa!!! Te sparg sa moara mama! Da rochia jos, in mortii ma-ti!
– Is fata mare Gabi, te rog eu frumos!
– Taci fa-n mortii ma-ti, da chilotii jos sa vad daca esti fata mare.
– Da, fa! Daca esti fata mare, sa moara mama daca te fut.
– Gabi, te rog eu Gabi, is fata mare Gabi!
– Daca nu dai chilotii jos ti-o dau la muie, sa moara mama, sa mor in puscarie daca nu-ti dau muie fa, futu-ti mortii ma-ti!
– Te rog eu frumos, Gabi, te rog eu frumos…
Am lasat ochii in jos si am plecat agale, cu grija sa nu se naruie povara ce o purtam in cap.
No Comments