18 aprilie 2008
De catava vreme m-am izolat de societatea româneasca. Poporul asta e atat de scarbos cand se manifesta politic, incat spectacolul e peste putinta a fi suportat de un stomac normal.
De cand ma stiu, am asistat la prestatii penibile ale poporului român in campul politic.
Primii ani ai vietii mele am trait sub dictatura. Douajde milioane de oameni taceam malc de frica unui singur oltean nebun. Asta e primul meu contact cu destoinicia poporului roman versus politica. Douazeci de ani de dementa.
La revolutie am luat trenul spre Bucuresti, eu cu sor-mea. Ea asistenta medicala, eu un tanar luptator. In gara Bucuresti, coboram. La un vagon, deschide unul geamul sa ia aer (probabil ca era plin de bashini in compartiment dupa o noapte de cantece eroice si bautura). In geam prinsesera drapelul. Panza care falfaise toata noaptea pe drum, cade in noroiul de langa sine. “Ba, pula, a cazut steagul in noroi“, striga un tigan-revolutionar. “Bagon-pula-n el, n-o sa intru acuma sub tren sa-l iau” raspunde altul care tocmai isi dezmortea fizicul anemic in ceata diminetii, cu iz de tutun, a peronului. In gara, aproape pustiu. Se tragea de pe Cerbul (un magazin de langa gara). Cateva gloante trec printr-un luminator si strabat sala mare a Garii de Nord. Revolutionarii care veneau sa apere capitala s-au albit la fata, s-au oprit si acum oscilau brownian. Unul din ei salveaza situatia in mod genial. Apare ravasit, cu parul valvoi, strigand catre astia: “Fratilor! In Iasi e macel. Au intrat securistii si impusca lumea pe strada, cartier cu cartier! Nenorocire!!!” Atata au asteptat. S-au repezit cu totii infuriati, spumegand, disperati, ingroziti, inapoi la tren. Stiau ca e o minciuna, sau macar banuiau. Dar tot ce voiau era sa plece cat mai repede din Bucuresti. In cele 5 minute cat au stat in Gara de Nord au avut timp sa se cace pe ei de frica. La auzul focurilor de arma le-a pierit instantaneu tot curajul, toata revolta impotriva regimului Ceausescu. S-au bulucit cu totii la tren si s-au ascuns in vagoanele pustii, amagindu-se cu banuiala ca ala e trenul de Iasi. Asta a fost aventura lor la Bucuresti.
Intr-adevar, un foc de Kalashnikov intre blocuri se aude teribil. Un huiet de sfarsit de lume, coplesitor, venind de peste tot si parand ca n-o sa se stinga niciodata. Te impresioneaza in acel moment forta omului care e in stare sa controleze asemenea stihii. Te simti mic si in acelasi timp grandios. Victima umila si maret stapan al acestor preaviolente procese chimico-mecanice. Simti cat de mica si cat de importanta deopotriva e o viata de om. Bucurestiul era pustiu si totusi suprapopulat, parca avea loc o batalie a unor zeitati invizibile si atotputernice. Cum pizda ma-si sa nu fugi inapoi la Iasi?
De fapt voiam sa ma leg de sarbatoarea ridicola care are loc in acest moment aici: 600 de ani de cand a aparut Iasul pe fata pamantului. Dar m-am lungit prea mult cu preambulul despre revolutie, pur si simplu nu mai vreau sa tastez pe teme politice in seara asta.
No Comments