fructul pornit

Cand am aflat ca voi studia germana in liceu, m-am bucurat nespus. Nu stiu de ce, dar limba germana mi se parea de pe atunci o limba perfecta. Si astazi am aceeasi parere, dar deja putintel in cunostinta de cauza. Insa pe atunci, entuziasmul meu era pe credit.

Din nefericire, profa de germana a distrus totul. N-am invatat in liceu nici o silaba in germana pentru ca profa nu avea habar sa ne stapaneasca. Eram niste obraznicaturi si orele de germana devenisera pentru noi niste pauze lungi in care, daca nu chiuleam, alergam prin clasa, ne aruncam unii altora biletzele de 2 kilograme sau instrumentam farse infernale bietei fiinte de la catedra, care nu rareori incepea sa planga si care la sfarsitul orei pleca din clasa alergand ingrozita.

Asta e. Acum regret, pesemne ca in realitate biata femeie era o persoana admirabila. Dar, la varsta cand un minut dureaza o ora si absenta erectiei este un fenomen fizic rar si extrem de ciudat, nu ai timp si rabdare de conjugari si declinari daca acestea nu-ti sunt bagate in cap cu japca.

Cum am ajuns intr-a XII-a asa? Habar n-am. La sfarsiturile trimestrelor stiu ca eram pus sa citesc ceva in germana si daca ma sinchiseam sa silabisesc 3 cuvinte primeam un 5 si eram lasat in plata Domnului. Asa am navigat 4 ani printre incalcitele desinente ale acestei limbi pe cat de labirintice pe atat de limpezi.

La sfarsitul liceului insa, in ultima ora de curs, la incheierea notei finale, profa s-a uitat la mine dezarmata si mi-a spus: “Ce sa fac eu cu tine? Cum sa-ti dau drumul? N-ai invatat nimic in 4 ani. Esti cel mai indisciplinat elev pe care l-am avut vreodata.” S-a mai gandit putin si a gasit solutia: “Cauta la sfarsitul manualului poezia An die Freude. Daca pana la sfarsitul orei nu o inveti pe de rost, nu treci clasa, nu mergi la bacalaureat.”

Poezia asta… of, profa mea de germana nu stia, dar o ascultasem de zeci si sute de ori. Ii stiam fiecare virgula. Era “Oda bucuriei” a lui Friedrich Schiller si o intona corul din Simfonia IX a lu’ Beethoven. Eram de ani de zile un mare fan al muzicii clasice si Beethoven era mereu in topul chartului personal.

Am facut asadar o fatza ingrozita si am rugat profa sa gaseasca o chestie mai simpla. Dar ea s-a aratat, pentru prima data in 4 ani, neinduplecata. Trebuia sa invat poezia, altfel ramaneam repetent!

Am oftat lung, am deschis in sila cartea, am ramas cu ochii in paginile ei vreme de aproape un minut, un interminabil minut, timp in care ma pisam pe mine de ras. Dupa care am ridicat mana.

“Ce mai este?” ma intreba profa enervata.

“Pai… gata. Am invatat poezia”

“Ma nenorocitule ma!” striga ea. “Tu nici acum, in al doishpelea ceas, nu realizezi ca ai o mare problema? Te las repetent, ma!!!”

“Pai nu mi-ati spus ca daca invat poezia pe de rost imi dati nota de trecere?”

“Ba da!!!!!!!! Nu mai pot… Nu mai pot!!!!! De ce-ti bati joc de mine?” izbucni ea, tremurand de furie si frustrare. “Bine, gata. Recita poezia. Daca nu o stii cuvant cu cuvant, esti repetent!”

Ceea ce am facut. Am recitat vers cu vers, tare, raspicat, privind-o in ochi, intr-o liniste mormantala, incalcita poema germana, de la cap la coada, fara greseala…

Am oare cuvinte sa descriu moaca femeii aleia? Am oare? Simtea ea ca e inca una din farsele mele oribile, dar… nu avea nici cea mai marunta sansa sa se prinda unde e trucul.

Dupa ce am terminat cu declamatia, s-a lasat linistea si profa si-a facut o cruce mare-mare, s-a asezat pe scaun epuizata, fara cuvinte, incercand sa gaseasca cu ochii undeva pe suprafata scorojita a catedrei raspunsul la acest moment paranormal…

Urmatoarea ora era de mate. Profa de mate a intrat, a venit la mine direct si a inceput sa-mi ciocaneasca teasta cu degetul: “Ti-am zis ma? Ti-am zis? Ai cap ma, dar esti lenes! Lenes! Lenes!!!”

Si uite-asa a inceput Marea Farsa.