22 decembrie 1989. Iasi, in fata fostului sediu PCR. Adunare populara, zeci de mii de oameni se bucura de fuga Ceausestilor. Fara rutina mitingurilor libere, gloata se comporta cam haotic. Unii striga “Libertate”, altii “Jos Ceausescu”, in scurt timp primii incep si ei cu “Jos Ceausescu” tocmai cand ceilalti o dau pe “Uraaaa”, si asa mai departe. Unitatea de interese, acest Sergiu Celibidache al democratiei, inca nu se reflecta exact si in armonia primelor scandari libere…
La un moment dat insa, in balconul care era mai-mai sa se prabuseasca de greutatea oamenilor dornici sa guste si ei din fructul sub forma de pula al puterii, si-a facut aparitia un mesager cu o stire electrizanta. Personajul acesta s-a repezit la microfon si a strigat:
– Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor! Fratilor!
Cand gloata s-a linistit putin, atenta la insistenta cu care acela repeta un cuvant ce se tocise in 2 ore mai mult decat in 2000 de ani, tipul a continuat:
– Fratilor! I-au prins! I-au prins pe dictatori! L-au prins pe Ceausescu si pe nevasta-sa! I-au prins, fratilor!!!
Multimea a explodat de fericire, ca alta solutie nu avea. Dupa ore de entuziasm, cum sa faci o diferenta? Urale, caciuli aruncate cat mai drept in aer, vacarm, imbratisari, topaiala… Parca peste Revolutia deja in desfasurare mai venise una, mai frumoasa, mai furtunoasa.
Dupa o vreme insa, lipsa de informatii suplimentare a fost liantul care a produs un unison cutremurator care a facut sa vibreze pana departe urbea. Pana in cel mai indepartat colt al orasului se putea auzi vuietul scandarii:
– U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!! U…e…a…i!!!
Cui s-ar fi indreptat spre centru in clipa aia i s-ar fi facut pielea de gaina la auzul eroicelor ecouri. Si daca ar fi avut timp sa se apropie (si ar fi avut, deoarece multimea parea sa nu se mai opreasca din scandat misterioasa propozitie), ar fi reusit, aflat la fata locului, sa auda, scandata la infinit, banala intrebare:
– Unde i-au prins?
Asta facea multimea. Intreba, urland la nesfarsit, pe insul din tribuna: “Unde i-au prins?”
In final, omuletul de la microfon, dupa 2-3 minute de semne din maini care nu se stia daca sunt de entuziasm sau de linistire a curiosilor, a reusit sa induca tacere pietei si a emis raspunsul mult asteptat:
– La Târgoviste.
– Uraaaaaaaaaaaaaaaa! striga atunci multimea in delir.
Exista o singura localitate in lumea asta la care multimea sa urle la unison: “Hm, ciudat! Hm, ciudat! Hm, ciudat! Hm, ciudat! Hm, ciudat! Hm, ciudat! Hm, ciudat!” ???
Sa fac o pauza, sa cuprindeti cu mintea toata ciudatenia tabloului? Eu ma simteam ca un erou care s-a trezit deodata ca trage din teaca o sabie din zahar ars.
Unii isi amintesc de la Revolutie tot soiul de imagini cutremuratoare si plang sau macar scâncesc putin. Eu imi aduc aminte faza asta si râd – sau macar zambesc putin. Si oricum, e genul ala de intamplare la care nu ma plictisesc niciodata gandindu-ma. Cum sa scandezi frate, minute in sir, o intrebare? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum?
No Comments