Am avut norocul sa am un unchi foarte bine plasat pe harta Romaniei. Unchiul Laur locuia pe malul marii. Cand incepea vacanta de vara, maica-mea ma expedia sumar la el: ma imbraca, imi punea in mana o gentuta cu parafernaliile mele de baietel de scoala primara, o bancnota in buzunar si ma urca in primul tren spre celalalt capat al tarii: Mangalia. La plecare ma pupa si-mi zicea: “Cobori in Agigea, intrebi la gara cum ajungi la Panzaru Laurentiu! Pa, mama!” Ca asa era maica-mea. Dar despre ea si despre sublima ei neimplicare in destinele mele alta data.
Unchiul Laur plecase din Iasi odata cu disparitia brontozaurilor si inapoi nu mai venise. Se casatorise acolo, pe malul marii, cu Agripina, o femeie foarte rautacioasa si bombanitoare careia, cand ma vedea aparand pentru vacanta de vara, i se lasa valul rosu. Ma ingrijea bine, dar nu contenea sa ma bombaneasca. Oricum, nu socializam prea mult cu ea: vacanta mea de 3 luni mi-o petreceam hoinarind descult si in slipi pe plaja si in mare, jucandu-ma inepuizabil cate 16 ore pe zi. Era paradisul. In scurt timp, talpile mele deveneau niste placutze impenetrabile (aleile din Agigea erau ‘asfaltate’ cu tone si tone de scoici taioase), iar pielea mea se bronza pana deveneam o pata intunecata pe albastrul cerului euxin. Ma mandream cu bronzul ala si cand veneam din vacanta colegii mei ramaneau socati cand ma vedeau intrand in clasa tot numai dinti si globi.
In Iasi, locuiam intr-o garsoniera: mama, matusa Cleo (despre care o sa va zic odata o chestie), bunica si noi copiii. Fiind infiorator de mic, nu simteam deloc lipsa de spatiu locativ. Casa era un palat format din odaie si bucatarie, iar toloaca din fata blocului era o jungla populata de minuni si surprize dar si de carnasierii de la blocurile mai indepartate: copii ciudati, pe care nu-i cunosteam, nu le stiam jocurile si dinspre care plutea mereu o amenintare surda si niciodata finalizata – din fericire (uneori ma culcam seara deprimat de gandul ca odata si odata tot o sa iau un pumn in nas; statistic era 100% sigur si implacabilitatea asta rece mi se parea o imensa nedreptate).
Intr-o zi, minunea s-a petrecut: dupa milenii de absenta, Unchiul Laur venea la Iasi! In mintea noastra, imaginea lui se asocia cu Marea! Unchiul Laur purta mereu la el Marea, ca pe o fiara cosmica supusa lui, ca pe o pasare galactica gravida ce se cuibarise plata intr-o prapastie de pe a treia planeta de la Soare pentru a da nastere unui Lac urzit cu totul si cu totul din apa vie.
Se spunea ca nu putea adormi seara daca nu aude valurile marii clocotind in apropiere. Pe vremea aia nu erau casetofoane pe toate drumurile si cineva ne-a anuntat ca Unchiul Laur va lua cu el o casca speciala, facuta din doi melci de mare, pe care si-o va pune pe urechi seara, la culcare. Astfel, acea apocalipsa plapanda si nesfarsita a razboiului dintre apa si piatra ii va suna in urechi si el va putea adormi linistit.
Intr-o zi insa, un robinet de la calorifer a cedat. Mai intai usor, picurand. S-a pus sub el un vas ce se deserta periodic la veceu. Picurul a devenit susur, susurul a devenit repede fâsâit, fâsâitul clipocit, clipocitul ropot, ropotul galgait, galgaitul jet in toata regula! Nu, nu ma intrebati de ce n-am facut nimic in legatura cu aceasta! Eram in clasa a treia, daca ceva din preajma mea nu se rezolva de la sine insemna ca nu are solutie. Personal, nu stiam ca se descoperisera deja instalatorii. Deci inundatia aia era pentru mine cvadratura cercului.
Cu toate ca eram ‘barbatul’ casei, cu groaza nu stiam unde se va opri inundatia. Imaginea noastra plutind disperati pe un divan si facand semne vecinilor sa ne salveze nu mi se parea deloc departe de realitate.
Intre timp, mama pusese un prosop sa gatuie jetul de apa si in locul ibricului care colecta candva, in vremurile bune, picaturile, acum se afla sub calorifer un câtamai ligheanul din tabla ce se umplea cat ai crantzai un drops de menta care trebuie supt…
Se innoptase si noi asistam treji la inundatia in progres. Mama si matusa Cleo carau ligheanul pe rand. Matusa Cleo era mai plapanda si il ducea cand acesta era plin doar pe jumatate. Mama, cand ligheanul era pe trei sferturi. Chestia asta ma seca putin: intervalele cand apa curgea pe jos erau mai dese si diluviul se anunta logicamente mult mai curand decat ar fi fost normal in conditii ideale de carat ligheanul: plin si cu viteza foarte mare!
Era nevoie de o persoana rapida si voinica. In clipa aia, dorinta mi-a fost indeplinita: pe usa a intrat calm, obosit de drum dar jovial, plin de bagaje, dupa o eternitate de absenta, mai surprinzator ca A Doua Inviere a Mantuitorului, cu daruri si voie buna, Unchiul Laur!
In exact urmatoarea secunda, fara comentarii si fara cracnire, a lepadat bagajele si a inceput sa care asiduu lighenele cu apa la veceu. Parca locuia acolo de cand lumea si cara apa de cel putin 3 luni. Il vad si acum: descult, concentrat, calcand cracanat si foarte apasat din cauza greutatii apei din lighean, devenise un dat etern al resedintei noastre, o dunga in miscare intre caloriferul din bucatarie si baia ingusta…
Nu-mi amintesc cum s-a dezamorsat inundatia aia, tot ce stiu e ca primirea glorioasa, aureola lui de stapan al Marii s-au topit in secunda in care l-am vazut descult, lipaind acvaplanar pe linoleul bej al bucatariei noastre saracacioase.
De atunci, caratul ligheanului a devenit obicei in familie. Cand soseste cineva de departe, dintr-un loc frumos si mult visat, il readucem cu picioarele pe pamant, ii domesticim aerul misterios si gloria pregatindu-i un lighean mare din tabla zincata, plin cu apa, pe care trebuie sa il care din bucatarie la veceu in picioarele goale.
Scriind aici, imi suna telefonul. Peste 10 minute ajunge sora-mea din Grecia. A vizitat Meteora, s-a distrat: chestii, fonfeuri, fitze, euro, fandoseala. Tre sa ma duc la autocar s-o iau.
Ligheanul e plin.
merci pentru portia zdravana de ras