Incerc sa imi amintesc prima intalnire cu acest duh infinit care mi-a hipnotizat ani la rand existenta. Trebuie sa existe o clipa, un moment inaintea caruia el nu mi s-a aratat deloc si dupa care el mi-a cotropit mintea pana in cea mai ascunsa firida.
Cand a fost asta si mai ales cu ce prilej?
Acest duh mi-a devenit din prima clipa in care l-am cunoscut cel mai apropiat lucru din Univers. Nici eu insumi nu cred ca am putut vreodata ajunge acolo unde el si-a gasit salasul, atat de in mijlocul inimii mele.
E ca si cum te-ai intoarce seara ostenit de la drum si ti-ai gasi casa invadata de o familie atat de frumoasa, incat nu mai cutezi sa intri, sa ii tulburi tihna. Si te culci afara, fericit ca salasul tau e adapost pentru ceva atat, atat de frumos.
Si de atunci m-am multumit sa dorm lipit de peretele cald al casei si sa incerc sa simt din palpitatiile zidariei putin din tihna dinauntru.
Cat de greu mi-a fost si imi este sa-i dau un nume!
Dar inainte de-a vorbi despre numele lui si despre cum a evoluat relatia mea cu el, trebuie sa vorbesc despre ceva peste masura de uimitor: am vazut urmele lui in lume! L-am vazut povestit de oameni, descris in poezii, i-am simtit trecerea usoara in muzica si am intuit pumnul lui de fier in matematica si in fizica. Si mai mult: l-am vazut in gesturile lumii, in miscarile cele mai discrete ale oamenilor si animalelor. O vorba, o miscare din mana – si el uneori era acolo, modificand putin dar esential traiectoria faptelor. Aceasta… faptura, fiinta – ce dificil imi e s-o numesc cumva – locuitoare a centrului meu absolut, acest prieten esential al meu trece prin lume ravasind-o, modificand cifrele mari ale realitatii, cu o forta supraumana.
Ma simt ca fiul lui Alexandru Macedon. Tata cucereste planeta! Sa indrazneasca cineva sa ma bata.
Pasesc mai departe in acest text cu sfiala si cu spaima sa nu distrug acest ceva atat de plapand pe care vreau sa-l alcatuiesc. Ca un inger pe care nu-l poti desena pentru ca in orice clipa l-ai putea ucide cu varful creionului. Pacatul impotriva duhului sfant nu trebuie sa fie un abuz epocal ci e suficienta o stangacie vida, un fulg de rautate ca sa te faca vinovat de cel mai mare pacat imaginabil.
Bucuria falsului cersetor, al boschetarului miliardar. El bantuie strazile jerpelit printre masini de lux si stie ca undeva are, adunata banut cu banut o avere cu care ar putea confisca toate limuzinele care il stropesc cu noroi. Nimic nu-mi putea face un rau care sa-mi biruie fericirea. Venea seara si eu ma intindeam in pat cu fata in sus cu placerea si tihna cu care se asaza mesterul la masa de lucru sau scriitorul in fata foii albe. Nu cred sa existe un miracol mai mare, indiferent cat de vadit si spectaculos ca acela pe care il traiam eu seara de seara. Inchideam ochii si incercam sa-mi dau seama ce este lumea – de ce este, de unde vine si de ce, ce principiu a generat-o, cat este de mare infinitul pe care il cuprinde ea. Atat. Ma gandeam pana imi vajaia capul, pana simteam ca ma prabusesc in mine, pana se inchideau sau se deschideau (la fel se simtea) mii si mii de porti succesive. Deasupra mea se afla un ochi imens care ma privea fix. Era un ochi de o intelepciune deplina, pentru ca el vazuse tot: acelasi ochi care vazuse inceputul si avea sa vada sfarsitul ma privea pe mine si eu in el le vedeam pe toate astea. Faptul ca aveam acces vizual la un ochi care vazuse absolut tot ma lovea cu o putere pe care cu fascinatie n-o puteam suporta. Aceasta stare de meditatie rudimentara era cel mai frumos lucru care mi se intampla pe parcursul unei zile intregi si traiam cu aceasta rezerva in minte toata ziua, ca taranul ucrainian care si-a ascuns granele in pamant, in plina foamete, si suferea si el de foame ca si restul dar acea rezerva secreta ii lumina si indulcea suferinta.
Cu timpul, am rarit aceasta intalnire placuta. Viata a navalit peste mine cu toate ale ei. Timpul a trecut si din aspiratia aceea perfecta mi-au ramas doar amintirile si promisiunea ca nu am plecat de tot, ca o sa revin intr-o zi. Ziua aceea intarzie insa, poate ca n-o sa mai vina niciodata. Seara ma culc repede, cu gandul la azi si la maine sau pur si simplu cad in somn obosit. Ziua nu mai este o asteptare infrigurata si dulce a intalnirii ci o goana de la un punct din agenda la altul. Am proiecte, stiu cam cand o sa mor si vreau sa le acopar pe toate pana atunci. Stiu tot. Stiu ca nimeni vreodata nu a evadat din patul sau. Nimeni nu a fost absorbit fizic de un sorb ceresc imens care sa-l traga atom cu atom din casa lui, in crucea noptii si sa-l duca departe, la intalnirea aceea tulburatoare cu misterul lumii.
Tot ce mi-a mai ramas e moartea, ultima mea nadejde, aceea care imi hraneste cu speranta si vitalitate fiecare secunda a vietii. Si vreau sa ma lepad de energia asta terestra ca de un lest, pentru ca mai vreau sa mai vad o data ochiul acela in care se reflecta lumea intreaga.
No Comments