fructul pornit

Am facut o pauza in updateurile de la blog deoarece mi-a luat ceva timp sa-mi parasesc orasul. Pentru totdeauna, sper. Iasul este un oras urat, cu oameni morocanosi si rai.
In ultima vreme ma refugiasem in casa, orice iesire imi facea rau. Si nu sunt genul hipersensibil, insa densitatea de oameni insuportabili era prea mare pretutindeni. Aceasta izolare prelungita impotriva contactului cu semenii mei mi-a topit o carapace de care nu stiam si care ma apara de traficul de mare rautate si uratenie ce se petrece atunci cand se intalnesc doi oameni. Si nu ma insel, pentru ca ma cunosc pe mine, in primul rand. Sunt rau si urat. Am ganduri stupide. Mint, insel, barfesc, gandesc rau. Am momente in care creierul meu zace in letargie ca un stomac gol, ca un picior in ghips. De ce ar fi ceilalti altfel?
Toate incercarile mele de-a ma gandi la lucruri “marete”, de-a rumega idei complicate sau concepte sublime sunt de fapt doar niste disperate incercari de-a mai lua o gura de aer curat in timp ce ma inec intr-un ocean de prostie, uitare, indolenta si rautate. De ce-ar fi ceilalti altfel? Intr-una din iesirile mele recente in oras am intalnit un fost boxer atat de rau si prost, incat mi-a venit sa vomit – fizic, in fata lui. Si nu se purta rau, nu spunea prostii. Dar daca exista o aura, aura lui era de prostie si rautate. Am alergat literalmente, m-am suit in colivia de sticla si am fugit acasa unde mi-a venit sa fac ca in filmele proaste: sa ma lipesc speriat cu spatele de usa.
Am cunoscut mii de oameni asemeni aluia si i-am suportat clipa de clipa fara sa-mi dau seama ca ii suport. Credeam ca asa e jocul. Si abia acum, dupa o lunga pauza, realizez cat de mult pierdeam inghitindu-le prezentele noduroase. O intalnire cu un om rau te lasa jefuit. Pesemne ca exista o lege a speciei care ne permite noua sa preluam unii de la altii tot ce acumulam separat. Cum altfel am depasi starea de individ izolat, de instrainat in propria rasa? Asa cum furnicile din musuroi isi impartasesc mirosurile ca sa se suporte, trebuie ca si mintile noastre fac schimb de ceva marcant dar neesential, un numitor comun al speciei, lipsit de substanta dar foarte specific. Si ce altceva e mai specific fiintei umane, decat rautatea?
Noi oamenii suntem singurele obiecte rele din Univers. Poate ca din cauza acestei teribile banuieli se produc tot soiul de filme sci-fi pline de alieni mai rai ca noi. Ca sa ne amagim ca nu e asa, deoarece aceasta marca, acest semn scris pe fruntile noastre este cel mai abject stigmat posibil. Si trebuie sa scapam de el. Daca o sa fim invadati si distrusi de o rasa extraterestra, o sa murim exultand de fericire.
Cu aceste ganduri nostalgice mi-am parasit orasul.

Astept un profet, un intelept, un mantuit sa-mi arate tabloul mare unde oamenii sunt frumosi si buni. Dar fara axiome si supozitii. Ii dau voie sa si danseze in cadrul demonstratiei.