Undeva in deșertul Chinei se afla acest grid misterios care se intinde pe aproximativ 6000 de km^2 si este format dintr-o rețea de traiectorii: unele regulate sub forma unei imense “serpentine” rectangulare, altele neregulate, care se abat de la gridul “desenat” si traseaza vaste traiectorii curbe ce par parcurse în mare viteza.

Aceste “pârtii” au 14 metri latime, sunt formate din doua benzi de cate 4 metri latime si alcatuiesc o retea rectangulara de linii de 3000 metri lungime la o distanta de 200 de metri intre segmentele lungi, pe suprafata mentionata – toate acestea spunand multe despre anvergura acestui proiect.

La fel de inexplicabil este faptul ca gridul nu urmeaza formele de relief cu toate ca pare trasat pe solul desertului.

Eu cand nu am ce face ma holbez la astea și ma intreb ce sunt. Inca nu am auzit sau citit o versiune rezonabila. Daca stie sau banuieste cineva ceva, sa ma lumineze si pe mine.

Iata si alte coordonate, din ~ aceeasi zona, ceva mai populare pe internet (insa unele din ele cat de cat explicabile):

44°06′33.57″ N 93°50′10.61″ E
44°06′33.57″ N 93°50′10.61″ E
44°06′33.57″ N 93°50′10.61″ E
44°06′33.57″ N 93°50′10.61″ E
44°06′33.57″ N 93°50′10.61″ E

In ultima vreme ma intereseaza stirile dpdv jurnalistic. Urmaresc situri de stiri sau radio-televiziuni ca sa vad moduri de abordare, tendinte etc.
E fabulos un spirit continental care domina stilul agentiilor de stiri de peste tot. Realitatea perceputa de asiatici drept stire e una, cea americana e alta, cea europeana e alta. Apoi se mai simte pe alocuri adierea paradigmatica a Commonwealthului, incoronat mediatic cu BBC, vocea oficiala a Imperiului. BBC a educat la nivel planetar, dar a impus si acea politete englezeasca ce insaua realitatea intr-un harnasament ce-o face omeneste calaribila. In contrapunct, imi place sa ma infrupt si de la agentii exotice de stiri, unde intre opinie si relatare inca nu s-a taiat cordonul ombilical sau unde sesizez gapuri perverse in magnitudinea unor evenimente ce le vad in mod normal prin lentile occidentale.

Cand si cand mai ajung si pe situri romanesti si ma indispun imediat. Dintre tendintele enumerate generic mai sus, stilul stirilor romanesti de la televiziunile nationale emuleaza modelul american. Dar densitatea de evenimente cu adevarat spectaculoase in USA permite presei americane sa fie plina de bombe de presa fara sa gonfleze faptele. Reteta asta a fost aplicata aici, in Romania, adica in tara unde nu se intampla nimic important. Se pare insa ca ai nostri nu s-au impiedicat in amanuntul asta si, constatand ca nu se intampla nimic (cum bine ne-a avertizat Toparceanu candva), au inceput sa manufactureze stiri. Cum?

O metoda este exacerbarea importantei destinelor unor persoane locale faimoase – si de aici aerul de cancan al stirilor romanesti, pline de zavragii, copchile isterice si mosnegi nebuni.
Alta metoda este relatarea de intamplari complet nerelevante dar stridente – iata si Stirile de la ora 5.
O alta metoda (care-mi starni adineaori nervii), pe care as numi-o ’spargerea stirii’, si care e folosita la scara nationala este cel mai bine figurata de Stirile ProTV. Ma aflu pe situl lor la tema ‘Osama bin Laden’. Au facut din tema asta o duzina de stiri separate. Fiecare cu titlul ei, bine ales dupa criteriile lui Cristoiu – tatal care a nascut oul presei romanesti moderne – si fiecare pretinzandu-se drept ‘alta stire’, tot despre bin Laden. Asa isi formateaza ei stirile serioase, unde ar trebui sa predomine decenta si un ton explicit si direct. Dar neputandu-le falsifica cu arma scandalului, le dezbina intr-o intreaga menajerie de stirulici astfel incat, vazand bogatia de titluri, prostovanul de rand sa creada c-a dat peste insasi fantana de unde ies stirile. Si evident ca, prostovan fiind, nu a aflat nimic de acolo. Si nu e din vina bietilor jurnalisti; li s-a tradus gresit, in manualul de jurnalism, sintagma “breaking news”.

Si ceea ce era odata ‘locul unde nu s-a intamplat nimic’, acum are atatia jurnalisti incat uneori ma tem sa nu fiu si eu vreun fel de selfpaparazzi.

2 mai 2218, Abbottabad, Asia
Un oras care a umbrit cate putin Islamabadul pana l-a inglobat complet. Capitala simbolica a civilizatiei sino-arabe, Abbottabadul ofera o atmosfera cosmopolita datorita multimii pelerinilor. Cati trecatori atatea obiceiuri, cate restaurante atatea bucatarii. Pe strazi se aude o engleza mult diferita de vechea engleza americana, pigmentata de o multime de adaosuri lexicale arabe, chinezesti si pe langa cele doua limbi oficiale – chineza si araba – mai auzi ruseste si in ultima vreme, din ce in ce mai frecvent germana, mai ales dupa intetirea traficului dinspre Marte.
Privelistea vazuta de pe dealurile Sarban arata un oras mai animat inca decat de obicei. Verdele si rosul drapelelor Asiate coloreaza toata valea Orash si fluviile de oameni se unesc un nord-estul asezarii, in Bilal, unde astazi se comemoreaza 207 ani de la moartea lui Osama bin Laden.
Pe strazi este sarbatoare. Aerul incarcat electric de la milioanele de vizitatori online, literalmente sfaraie. Trupe ambulante de actori arabi joaca in piete viata si moartea Intemeietorului care cu doua secole in urma a pus bazele spirituale marelui imperiu Sino-Arab si care, ca orice ctitor de tara si profet a semnat cu sangele lui declaratia de independenta a Asiei fata de fostul imperiu american, actualmente Regatul Agricol Apas.
In Bilal, cu toate ca strazile sunt intesate, atmosfera este mai linistita. Se sta in tacere la cozi care se sfarsesc la zidul casei unde si-a petrecut ultimii 6 ani din viata Osama. In ciuda inaltimii, sobra constructie aproape ca nu se mai zareste din spatele mormanelor uriase de flori. In interiorul cladirii se inainteaza in sir indian catre incaperea unde a fost ucis Profetul acum 207 ani intr-o duminica. In incaperea de la etaj unde s-a petrecut tragedia ruleaza holograma asasinarii. Doi soldati americani trantesc usa de perete, Osama se afla in fata lor in picioare, in apararea lui se arunca Adara, este impuscata in piept si este proiectata de perete, un jet de sange si organe, trupul ei cade violent si bubuie de podea. “Eu sunt bin Laden, nu femeia asta“, striga Osama catre atacatori. “Adara!” mai striga el. Un alt foc de arma ii doboara una din sotii care cade ranita in sold. Unul din soldati ii trage o cizma in cap, femeia zboara prin aer si ramane inerta cu jumatate de trup jos si jumatate in pat. Osama priveste impietrit spre cele doua trupuri doborate in doua secunde.
Cei doi se apropie de Osama, unul din ei vorbeste o secunda in casti apoi intinde Profetului un telefon. El il ia cu doua degete, il lasa sa cada, isi desface bratele, inchide ochii si rosteste calm si egal: “Allahu Akbar… Allahu Akbar…”
Nemiscare 4 secunde… Unul din soldati primeste in casca de la 15000 de mile distanta mesajul: “Waste the fucker!” Inghite in sec, scoate pistolul, lipeste teava de fruntea Intemeietorului, rosteste teatral “Hasta la vista, baby!” si trage un foc. Celalat soldat se intoarce cu spatele, se ia cu o mana de frunte si spune: “Like, you know, man, you just suck! You’ve seen too many movies, what the fuck was that Swartzenegger shit, man!? Get serious, really… it’s… There is the President, man, listening to this Rambo bullshit here, what the fuck… Now I’m feeling so fucking embarassed, man! All these years I’ve dreamed to this moment, man, and now you spoil it with your motherfucking lines… fucking asshole! I can’t believe this shit!”
Pelerinii urmaresc scena, se inchina pana la pamant cutremurati si cu ochii in lacrimi si pleaca lasand loc altora si altora, un sir nesfarsit, inceput cu peste 100 de ani in urma si nemaintrerupt de atunci…

Un voluminos capitol al presei romanesti il constituie reportajele care demonstreaza: cat de prosti/murdari/inculti/rai sunt cetatenii de pe strada.
E recursul cel mai spumos intr-o zi plicticoasa, fara subiecte.
Mucea care a ajuns reporter nu se stie cum – pentru ca e agramat, prost si urat – e scos din letargia lui de o idee cool: sa iasa in strada si sa intrebe lumea ceva atat de simplu, incat doar sa fii prost sa nu stii raspunsul. Si uite-asa apar marii nostri comedianti de presa. Asa a ajuns, de pilda, mare mascarici national analfabetul si balabaitul ala de Gabi Jugaru. Si a facut si bani multi din asta. Ce-a furnizat el de banii aia? A dat satisfactie prostimii aratandu-i ca sunt si altii mult mai prosti si ca deci e bine, putem dormi linistiti, nu suntem ultima scursura intelectuala a lumii.
Daca Gabi Jugaru trece cu IQ-ul personal peste 100 eu ii dau cate 10.000 pentru fiecare punct marcat. Daca imi da el mie la fel pentru ce e sub 100, ii iau toata averea.
Acesti academicieni de bordura scot in permanenta poporul roman la examen si chestia asta ma jigneste pe mine personal – nu pentru ca n-as vrea sa vad lumea mai citita, mai desteapta, mai apta, ci pentru ca ei insisi nu au competenta sa testeze pe nimeni. M-as mira sa aud ca Jugaru sau alti profesori de birt ca el nu au fost repetenti in scoala primara.

Abia astept sa ma opreasca vreun creierel de-asta pitic pe strada sa ma intrebe de cultura mea generala. O sa scot mobilul si o sa filmez si eu discutia in timp ce-o sa-i demonstrez ca e un gibon analfabet si apoi o sa pun clipul pe youtube. Ca sa se publice el la televizor cum se face de ras este exclus.
Sa filmam reporterii, vom vedea cele mai hazlii specimene de prostie de pe tot internetul.

Sunt atras zilnic in discutii aprinse pe teme esentiale cum ar fi:
1. Exista sau nu o conspiratie mondiala a unui grup restrans de indivizi extrem de puternici?
2. Steaua sau Dinamo?
3. A fost Maresalul Antonescu bun sau rau pentru Romania?
4. E presa o institutie credibila, sau e doar inca un grup de manipulatori care dezinformeaza in favoarea propriilor interese financiare si de putere?
4. Poti absolvi un comunist de la pacatele trecutului?
5. Are sau nu legitimitate medicina altenativa?
6. Exista sau nu exista iubire pura?
7. La munte sau la mare?
… si asa mai departe, lista e infinita si fara ea nu ar exista terase si bere.

Si bineinteles ca am o opinie de fiecare data. Uneori discutia se aprinde, eu lupt de pe o baricada impotriva celuilalt care, chiar daca mi-e amic, se asaza ferm pe cealalta baricada. Si de acolo, aruncam amandoi cu argumente strivitoare.
Urmatoarea etapa a disputei este stupefactia in fata prostiei sau opacitatii celuilalt. Nu-i asa ca stiti senzatia? Nu-i asa ca uneori vi s-a parut ca preopinentul vostru e complet orb si exasperant de absurd? Si negresit ati sfarsit prin a exclama: “Nu inteleg! Nu inteleg cum de nu-ti dai seama! E atat de evident, incat doar daca esti de rea-credinta poti refuza argumentele mele!”
Ehe, stim cu totii momentele acestea in care absurdul si dezamagirea provocate de incapatanarea celuilalt se compenseaza cu senzatia frumoasa ca suntem de partea adevarului! Sfarsim prin a da scarbiti din mana si parasim campul de disputa cu sentimentul amestecat ca traim printre prosti si noi suntem destepti.

Am relecturat recent pe Gogol, un ucrainean drag inimii mele traitor acum 2 secole in aceasta tara de mitocani care este Rusia si care a scris in aceasta urata limba a tiraniei care este limba rusa – si am dat peste urmatorul pasaj pe care candva citindu-l il uitasem:

“(…) Nu e deci nimic neobisnuit in faptul ca cele doua doamne incepura, in cele din urma, sa creada de-a binelea in ceea ce chiar ele au enuntat drept simpla presupunere a lor. Chiar si alde noi, oameni inteligenti, cum ne place sa ne numim, procedam aproape la fel: dovada rationamentele noastre savante. La inceput, eruditul se arata tare nevolnic; purcede cu sfiala, cumpatat, incepe cu o foarte umila intrebare: nu cumva de acolo? Nu cumva din coltisorul acela isi trage numele cutare tara? Sau: nu cumva acest document apartine unei alte epoci, mult mai tarzii? Sau: nu cumva trebuie sa credem ca sub numele acestui popor e cazul sa presupui cutare alt popor? Apoi citeaza numaidecat mai multi scriitori antici si indata ce intrevede o aluzie oarecare sau chiar daca numai i s-a parut lui ceva ca o aluzie, iata-l ca isi ia vant si prinde curaj, incepe sa discute de pe picior de egalitate cu acesti scriitori antici, ii someaza sa-i dea un raspuns, ba chiar raspunde el in locul lor, uitand cu desavarsire ca pornise de la o foarte timida presupunere; acum i se pare ca pentru el totul este limpede si isi incheie rationamentul prin cuvintele: asadar iata cum stau lucrurile, iata deci care e acel popor pe care il cautam, iata din ce punct de vedere trebuie privita chestiunea! Apoi, toate astea le proclama in mod public, de la catedra, si astfel noul adevar, descoperit de el, face ocolul lumii, atragand adepti si admiratori.”

Nu stiu de ce, dar de cand am citit pasajul asta si mai ies la o bere cu baietii mi se spune Mutulica.

P.S. Ah, sa justific si titlul postului… Ce ar putea scoate un regizor dintr-o carte mare? O serie de instantanee exterioare, un preview, un rezumat ca acelea care se folosesc pentru examene cand n-ai avut timp sa citesti cartea. In curand vom ajunge o civilizatie de specialisti in gandirea stramosilor nostri.

Cu mahnire scriu aceste randuri, ele sunt ca o terapie dureroasa dar necesara.

Paunescu a murit si lumea e trista. A murit un roman, un poet, un om al cetatii. Este normal ca societatea sa deplanga golul lasat in urma de orice disparut care a contat, care a acoperit o functie sociala.
Este la fel de normal insa sa stim de ce ii deplangem moartea. Si pentru a produce un contrast care sa ne usureze gasirea motivelor mahnirii noastre, trebuie sa incepem cu motivele pentru care nu ii deplangem moartea. Ce ramane, e zestrea lui de empatie cu umanitatea, adica exact pachetul de cauze care fac acum Romania sa vuiasca la moartea lui Adrian Paunescu.

Asadar…
Nu deplangem, de exemplu, moartea poetului Paunescu. Nu avem motive, Paunescu nu este un poet in adevaratul sens al cuvantului. Sau, daca Mihai Beniuc, un fost artist de curte al regimului comunist, autor a peste 50 de carti de versuri, nu este poet, atunci nici Adrian Paunescu nu este. Spun asta deoarece poezia nu este ceea ce scria Paunescu zi de zi. El versifica, facea rime si arunca textul obtinut pe piata din motive retorice, politice, de cariera. Poezia nu este o insiruire de versuri cu rima. Adrian Paunescu a tinut jumatate de secol poporul roman intr-un etern sah al prostiei sugerandu-i ca poezia inseamna ce ritmeaza el in mod cvasi-cibernetic. Astazi, generatii intregi de romani confunda versurile rimate cu poezia – o parte mare din vina pentru aceasta confuzie jenanta ii apartine fostului senator Adrian Paunescu.
In esenta lor, textele lui Paunescu se joaca permanent la granita ridicolului: rimele cautate cu falsa dibacie, neologistica lui initial inedita dar ulterior batatorita intens prin suprautilizare fac din fiecare poezioara scrisa de defunct un obiect de circ: comic dar si infricosator, armonios dar cumuland piese componente ieftine si fara functiune inafara rolului butaforic. Adrian Paunescu a locuit mereu vecin cu poezia. A vazut-o, a admirat-o si a imitat in propria ograda ceva ce de foarte departe pare a fi poezie. De aproape insa, opera lui poetica se vede ca o suma de epigrame tragice.
A excelat la capitolul metricii, dar nu peste un Cosbuc. A fost comparat chiar cu Bacovia! Bacovia insa a fost propriul cobai intr-un experiment stiintific teribil unde preleva stari profunde pentru folosul urmasilor; Paunescu isi imagina trairi si le descria schematic si discontinuu pentru ca munca ii era mereu intrerupta de utilizarea binoclului prin care avea acces vizual la starea poetica.
Foarte des, poeziile lui Paunescu (mai ales in ultima vreme, adica ultimii 20-30 de ani) sar cu o violenta uluitoare peste toate barierele cunoscute ale ridicolului. Poezia ca idee este terfelita in aceste piese intr-o masura fara precedent. Citesc azi ultima lui poezie, scrisa de sarmanul bolnav pe patul de spital. Nu gasesc cuvinte sa descriu cata rusine imi e numai citind-o. Nimeni vreodata nu a scris atat de prost poezie. Nimeni, si prin aceasta Paunescu e unic.

Apoi, nu deplangem moartea omului politic Paunescu. El a fost Joseph Goebbels al Romaniei ceausiste, a fost Experimentul Pitesti in domeniul propagandei. Daca pancartele cu “Traiasca Ceausescu” sau montajele cultural-artistice de la televizor erau pasate cu indiferenta sau ura de romani, sloganele politice declamate de aceiasi romani la Cenaclul Flacara ii implica direct: ei le rosteau, ei le cantau, ei personal le scandau in extaz sub bagheta vânoasa a lui Adrian Paunescu. Toate melodioarele acelea simpatice despre adolescenta, dragoste, vitejie etc erau ambalajul aratos pentru cea mai abuziva operatiune de indoctrinare din istoria comunismului: indoctrinarea glandei sinceritatii. Si pentru ca oroarea sa fie extrema, toate astea se faceau pe copii. In conditii normale, Paunescu trebuia sa aiba un Nueremberg al lui personal.
Si l-a avut! La fel de profund pe cat a fost de profunda incizia in care el instilase sentimente false tinerilor: in 1989, cand in naivitatea lui a iesit in strada pe post de tribun, Paunescu a primit un botez sublim. Poporul roman nu l-a linsat fizic ci, la fel cum el odata distrugea suflete, romanii l-au trecut printr-un simbolic diluviu ptialinic purificator. A fost scuipat pana la inecare, ambalat intr-o securizanta pelicula salivara care ne-a permis tuturor sa mai locuim inca 20 de ani in aceeasi lume cu un om atat de rau si atat de nepedepsit. Aceasta lubricatie morala ne-a folosit tuturor: nu l-am mai luat in serios, fapt interpretat de Adrian drept ostracizare sociala.

Deci sa recapitulam: poet, om politic… ce mai ramane? Pentru ce mai ramane, il plangem pe Paunescu.
Il plangem pentru ca e un membru al speciei umane. A saptea miliarda parte din aceasta specie atat de draga noua a disparut. E un motiv de tristete, deoarece suntem, in proportie de 1 la 7 miliarde, in pericol sa cunoastem extinctia ca specie odata cu disparitia acestui membru al dânseia. O fi mult, o fi putin? Putem exagera cu spiritul panicard si atunci il putem regreta.
Plangem moartea in sine, apoi. Nu stim ce este moartea si plangem in preajma ei. Plânsul e singura actiune fizica vizibila la care nu trebuie sa ne folosim muschii si un mimetism empatic reflex ne impinge sa varsam lacrimi prin care sa-i aratam mortii un steag alb, o postura nonagresiva. Nu mai conteaza cine a murit. Plangem doar noi si moartea, in privat, fara legatura cu ultimul saltimbanc ce s-a aruncat in fermele si inexistentele ei brate.
Plangem de bucurie. Asa cum la teatru se aplauda cu usurare la piesele proaste.
Si mai plangem de prosti. Sunt printre noi oameni prosti care cred ca Paunescu a fost un poet si un patriot. Pentru ei e scris acest text, intr-o incercare scurta de-a le arata ca Paunescu a fost un poet minor si un dusman al Romaniei, distrugator al celor mai fragede minti de pe vremea cand fusese destinat de Securitate sa ne spele copiii pe creier.
Spuneam ca mahnit scriu toate acestea. Este o mare impietate sa ataci un om mort, care nu se mai poate apara, si imi este teribil de greu sa tastez aceste cuvinte. Dar adevarul este atat de important incat trebuie spus si daca asta te arunca in abjectie.
Ma consolez ca eliberarea de trup i-a luminat orbirea si acum el boraste vazand ce a fost si se sperie de ipocrizia celor care astazi improasca presa romaneasca de regrete false. Si este de acord cu fiecare silaba din ce am scris eu acum aici.

Am cunoscut cu ani in urma pe Stefanita Lechea, un taran vrancean deosebit. Pe el l-a intrebat odata Paunescu ce parere are de Cenaclul Flacara si de poezia lui. Stefanita Lechea, taran simplu dar citit, inteligent, rafinat, fost detinut politic, prieten cu Corneliu Coposu si Constantin Noica, i-a raspuns (citez din amintiri):
“Domnule Paunescu… sunteti ca un calator cu trenul printr-o zona de o frumusete rara. Dumneavoastra sunteti un pasionat al peisajelor frumoase si minunile care vi se perinda pe la fereastra trenului sunt fara egal. Dar aveti o problema mare care va impiedica, secunda de secunda, sa va bucurati de ce vedeti afara: nu aveti bilet…”

Au trecut ani. Azi dimineata la ora 7:15 controlorul a intrat in compartimentul lui Adrian Paunescu.

Suferinta. Un sentiment care construieste necontenit in noi. Momentele cand sufletul si spiritul nostru se intaresc si evolueaza.
Acest nebun prieten al nostru, domnul Faust, a strigat clipei sa se opreasca intr-un moment de mare placere, nu intr-o clipa de iluminare sau intr-o perioada de mare tulburare interioara. Si gestul lui e marcant pentru noi toti. Placerea a devenit etalonul nostru abstract cu care masuram tot.

De ce e suferinta ceva interzis si toxic pentru noi, de ce impulsul asta furios impotriva suferintei, de ce un umanism polarizat impotriva ei? Suntem din cristal, avem o glanda interna care cand sufera se da Universul peste cap? Nu. Au existat culturi unde suferinta era o valoare. In societatea noastra epicureica unde tot ce se produce tinteste placerea, suferinta a devenit un sentiment proscris si asistam ingroziti la ea. Pana si revoltatul social absolut care plange odata cu toata suferinta produsa semenilor de o societate degenerata, in toata anarhia lui, este produsul “cremoseniei” iaurtului, a atingerii fine a banchetei unei limuzine, a “alintaromei” din cafea”, a jacuzziului, masajului, pachetelor 2 in 1 si a tot ce este special facut sa ne alinte cat mai placut simturile. Nu avem voie sa ne doara, sa ne fie sete, sa ne fie foame, sa fim tradati, dezamagiti, bruscati, abuzati. E un sacrilegiu si ridicam ochii spre cer cand se intampla asta. De la cei mai aprigi conservatori pana la cei mai duri anarhisti, toti lupta, cot la cot, impotriva diferitelor tipuri de suferinta si pentru triumful etern al placerii.
“Mi-a placut”/”Nu mi-a placut” e polarizarea cea mai curenta astazi, indiferent de starea sociala sau preferinta politica. Nu “m-a onorat”, nu “mi-a fost util”, nu “m-a convins”, nu “m-a provocat” sau mai stiu eu ce. Nici o valoare este nici pe departe la rangul unde am asezat cu totii placerea. Placerea e coagulantul universal al umanitatii astazi. Daca va veni vreodata o fiinta omnipotenta, un duh dintr-o mare lampa gasita pe Marte si ne va intreba ce vrem, asta va trebui sa-i raspundem daca va fi sa fim sinceri: “Placere!!!”
Nu vrem sa ne fie foame sau frig, nu vrem sa suferim din dragoste sau de saracie, nu vrem sa nu ne placa ceva indiferent cat de bun sau instructiv sau constructiv ar fi. Imbinarea utilului cu placutul e deviza suprema a utilitaristilor. Nu citim literatura care ne provoaca durere sau depresii si sarim de 2 metri in sus cand un apropiat sufera, il ajutam si consolam si facem demersuri urgente pentru reinstaurarea imediata a placerii in zonele afectate.
“Imi place, deci exist” e noua noastra filosofie din pragul unei lunge ere epicureice cand toata cunoasterea umana si mentalul nostru se vor forma dupa principiul placerii. Ce-o sa ne facem daca drumul spre placutul paradis va fi presarat cu 1 milion de ani de infern neplacut? Va fi o proba a adevarului pe care nu vom fi pregatiti sa o trecem.

Incerc sa imi amintesc prima intalnire cu acest duh infinit care mi-a hipnotizat ani la rand existenta. Trebuie sa existe o clipa, un moment inaintea caruia el nu mi s-a aratat deloc si dupa care el mi-a cotropit mintea pana in cea mai ascunsa firida.
Cand a fost asta si mai ales cu ce prilej?
Acest duh mi-a devenit din prima clipa in care l-am cunoscut cel mai apropiat lucru din Univers. Nici eu insumi nu cred ca am putut vreodata ajunge acolo unde el si-a gasit salasul, atat de in mijlocul inimii mele.
E ca si cum te-ai intoarce seara ostenit de la drum si ti-ai gasi casa invadata de o familie atat de frumoasa, incat nu mai cutezi sa intri, sa ii tulburi tihna. Si te culci afara, fericit ca salasul tau e adapost pentru ceva atat, atat de frumos.
Si de atunci m-am multumit sa dorm lipit de peretele cald al casei si sa incerc sa simt din palpitatiile zidariei putin din tihna dinauntru.
Cat de greu mi-a fost si imi este sa-i dau un nume!
Dar inainte de-a vorbi despre numele lui si despre cum a evoluat relatia mea cu el, trebuie sa vorbesc despre ceva peste masura de uimitor: am vazut urmele lui in lume! L-am vazut povestit de oameni, descris in poezii, i-am simtit trecerea usoara in muzica si am intuit pumnul lui de fier in matematica si in fizica. Si mai mult: l-am vazut in gesturile lumii, in miscarile cele mai discrete ale oamenilor si animalelor. O vorba, o miscare din mana – si el uneori era acolo, modificand putin dar esential traiectoria faptelor. Aceasta… faptura, fiinta – ce dificil imi e s-o numesc cumva – locuitoare a centrului meu absolut, acest prieten esential al meu trece prin lume ravasind-o, modificand cifrele mari ale realitatii, cu o forta supraumana.
Ma simt ca fiul lui Alexandru Macedon. Tata cucereste planeta! Sa indrazneasca cineva sa ma bata.
Pasesc mai departe in acest text cu sfiala si cu spaima sa nu distrug acest ceva atat de plapand pe care vreau sa-l alcatuiesc. Ca un inger pe care nu-l poti desena pentru ca in orice clipa l-ai putea ucide cu varful creionului. Pacatul impotriva duhului sfant nu trebuie sa fie un abuz epocal ci e suficienta o stangacie vida, un fulg de rautate ca sa te faca vinovat de cel mai mare pacat imaginabil.

Bucuria falsului cersetor, a boschetarului miliardar. El bantuie strazile jerpelit printre masini de lux si stie ca undeva are, adunata banut cu banut o avere cu care ar putea confisca toate limuzinele care il stropesc cu noroi. Nimic nu-mi putea face un rau care sa-mi biruie fericirea. Venea seara si eu ma intindeam in pat cu fata in sus cu placerea si tihna cu care se asaza mesterul la masa de lucru sau scriitorul in fata foii albe. Nu cred sa existe un miracol mai mare, indiferent cat de vadit si spectaculos ca acela pe care il traiam eu seara de seara. Inchideam ochii si incercam sa-mi dau seama ce este lumea – de ce este, de unde vine si de ce, ce principiu a generat-o, cat este de mare infinitul pe care il cuprinde ea. Atat. Ma gandeam pana imi vajaia capul, pana simteam ca ma prabusesc in mine, pana se inchideau sau se deschideau (la fel se simtea) mii si mii de porti succesive. Deasupra mea se afla un ochi imens care ma privea fix. Era un ochi de o intelepciune deplina, pentru ca el vazuse tot: acelasi ochi care vazuse inceputul si avea sa vada sfarsitul ma privea pe mine si eu in el le vedeam pe toate astea. Faptul ca aveam acces vizual la un ochi care vazuse absolut tot ma lovea cu o putere pe care cu fascinatie n-o puteam suporta. Aceasta stare de meditatie rudimentara era cel mai frumos lucru care mi se intampla pe parcursul unei zile intregi si traiam cu aceasta rezerva in minte toata ziua, ca taranul ucrainian care si-a ascuns granele in pamant, in plina foamete, si suferea si el de foame ca si restul dar acea rezerva secreta ii lumina si indulcea suferinta.

Cu timpul, am rarit aceasta intalnire placuta. Viata a navalit peste mine cu toate ale ei. Timpul a trecut si din aspiratia aceea perfecta mi-au ramas doar amintirile si promisiunea ca nu am plecat de tot, ca o sa revin intr-o zi. Ziua aceea intarzie insa, poate ca n-o sa mai vina niciodata. Seara ma culc repede, cu gandul la azi si la maine sau pur si simplu cad in somn obosit. Ziua nu mai este o asteptare infrigurata si dulce a intalnirii ci o goana de la un punct din agenda la altul. Am proiecte, stiu cam cand o sa mor si vreau sa le acopar pe toate pana atunci. Stiu tot. Stiu ca nimeni vreodata nu a evadat din patul sau. Nimeni nu a fost absorbit fizic de un sorb ceresc imens care sa-l traga atom cu atom din casa lui, in crucea noptii si sa-l duca departe, la intalnirea aceea tulburatoare cu misterul lumii.
Tot ce mi-a mai ramas e moartea, ultima mea nadejde, aceea care imi hraneste cu speranta si vitalitate fiecare secunda a vietii. Si vreau sa ma lepad de energia asta terestra ca de un lest, pentru ca mai vreau sa mai vad o data ochiul acela in care se reflecta lumea intreaga.

Foarte interesant comentariul de la ultimul entry al meu, asa incat ii raspund cu un post de sine statator si ma adresez lui in special.

Tocmai ce am avut o discutie despre ponderea inteligentei cand e vorba sa devii rau sau bun. Parerea mea este ca nu exista o legatura directa intre inteligenta si bunatate. Inteligenta poate doar autoeduca si infrana o rautate nativa. Iar prostia e de fapt o lipsa a cenzurii – insa cand nu esti rau nativ si nu ai nimic de cenzurat, poti fi si prost si o fiinta foarte buna in acelasi timp. Am cunoscut multi prosti buni. Poate tu nu ai trait intre multi prosti, insa eu am umblat mult printre oameni si am gasit multe cazuri de oameni buni si prosti si chiar cateva de sfintenie a unor prosti.
Mai general discutand, am incetat sa aloc inteligentei o atat de mare pondere in definirea valorii unui om. E drept, a fi inteligent este un imens avantaj. Te poate face “mare”, admirat, imitat, lider de opinie, creator, deschizator de drumuri etc. Dar undeva in tine ai nevoie de un sambure mai general de ceva inefabil, ceva ce sa te faca un bun transmitator al unor scantei din alta lume, o oglinda a ceva mai presus de ceea ce suntem noi doar fizic. Nu stiu sa definesc ce, de aceea suna asa de general. Poate e vorba de capacitatea de a reflecta ideile pure, de a intui acea poza mare, unde binele predomina. Croce defineste frumosul drept un ansamblu de elemente neutre estetic… Daca nu vezi ansamblul, vei vedea numai chestii urate. Unii oameni nu au cuprinderea interioara sa vada acest ansamblu si se complac in detaliile nesemnificative moral, adica ne-bune.
Inteligenta… exista multi, foarte multi oameni inteligenti care nu au acces la asa ceva. Ei sunt pretutindeni, dar cel mai clar pot fi depistati in arta. Ei creaza arta seaca, fara suflet, facuta doar de dragul formei, sunt maestri ai compozitiei, ai ingeniozitatii structurale, insa interior sunt seci, nu au nimic de spus, nu vor sa spuna nimic si creatiile lor sunt niste frumoase forme fara fond. Exista tone, tone, tone de arta eronata, facuta de ei si proliferata de o societate fara criterii inalte. Iar ei, creatorii acestor confectii sunt orgoliosi, aroganti, parveniti, preocupati mereu de ei insisi, lipsiti de empatie pentru lumea inconjuratoare, elitisti, si in cel mai inalt grad straini: straini de tine, publicul lor, straini de compasiune, de o finalitate mantuitoare a artei, niste roboti pe care nu-i poti aloca unui trib uman. Sunt lipsiti de duiosie si intelegere si nu te poti astepta de la ei la mila metafizica atunci cand ai nevoie de ea.
Prostii? De la ce IQ avem de-a face cu un prost? Am cunoscut oameni cu IQ sub 100 carora le-as fi facut statuie. Am cunoscut un tigan satrar analfabet care avea o inima de 100 de kilograme si care cu o miscare din mana mi-a aratat cum functioneaza Universul. Am cunoscut un tanar taran oltean cu patru clase care iradia bucurie si toti din jurul lui o resimteau atat de acut incat eu nu l-as fi primit la inmormantarea mamei. Am cunoscut un batran atat de bland, incat ar fi construit un templu fiecarui fir de iarba pe care il calca strivindu-l in mersul lui.

Si mai ales am cunoscut o pisica. Era o birmaneza care nu manca pana nu mancau toate pisicile din casa. Era foamete, aveam 4 pisici si le hraneam cu mari sacrificii. Uneori aveam doar un ou si il imparteam la toata lumea: il mancam noi si pisicile. Cand ii dadeam Penelopei, pe vreme de foamete, o bucata de carne, umbla cu ea in gura prin casa mieunand infundat pe langa tainul ei micut si cautand pe celelalte pisici sa le hraneasca. Nu erau puii ei, dar ea le gasea si depunea bucata in fata lor si le astepta sa manance. Trebuia sa facem trucuri pentru a o convinge sa-si ia portia. Si o manca atenta, cu ochii in patru, privea in stanga si-n dreapta din cand in cand, doar-doar o aparea vreo alta pisica sa-i cedeze portia. Si era lihnita de foame, cel mai des.
Cand auzea cearta (ne distram cu chestia asta, certandu-ne la misto), se repezea, din pamant din iarba verde sa ne desparta. Mieuna tare la noi, ne privea panicata incercand sa-si dea seama cine e agresorul. Cand ghicea ea cam cine ar fi, se repezea la acela si il “musca” de picior sa-l linisteasca. Il musca, adica il musca cu gingiile, daca asa ceva e posibil, pentru ca am fost si eu muscat de aceasta pisica minunata si nu am simtit nimic niciodata mai mult de o mangaiere, o placuta atingere a unui petic cald de blanita justitiara si o gurita mai blanda decat cea a lui Ioan Gura de Aur.
Aceasta pisica a scos-o pe sora-mea din ghearele unor vecini turbati care au ajuns pana in casa alergand s-o prinda pentru ca le atinsese Dacia cand se juca prin fata blocului. Doi colosi agresivi, o el si o ea care urlau asurzitor si pe care i-a pus Penelopa la punct sarindu-le exact in cap de pe frigiderul din hol si punandu-i pe fuga. Evident, nu le-a lasat nici o zgarietura.
Si vorbim de inteligenta si de bunatatea pe care inteligenta o catalizeaza? Cunosc si acum, am plina agenda telefonica de oameni inteligenti pe care i-as tocmi in 2 secunde pentru mâta aia. Pe toti odata, fara mila.

Oamenii inteligenti sunt niste calculatoare performante. Insa mai au nevoie de informatii pe hard si mai ales de legatura la internet. Fara internet, fara acel internet special care ne pune in legatura cu centrul lumii nu suntem nimic.
Penelopa era un server.

Am facut o pauza in updateurile de la blog deoarece mi-a luat ceva timp sa-mi parasesc orasul. Pentru totdeauna, sper. Iasul este un oras urat, cu oameni morocanosi si rai.
In ultima vreme ma refugiasem in casa, orice iesire imi facea rau. Si nu sunt genul hipersensibil, insa densitatea de oameni insuportabili era prea mare pretutindeni. Aceasta izolare prelungita impotriva contactului cu semenii mei mi-a topit o carapace de care nu stiam si care ma apara de traficul de mare rautate si uratenie ce se petrece atunci cand se intalnesc doi oameni. Si nu ma insel, pentru ca ma cunosc pe mine, in primul rand. Sunt rau si urat. Am ganduri stupide. Mint, insel, barfesc, gandesc rau. Am momente in care creierul meu zace in letargie ca un stomac gol, ca un picior in ghips. De ce ar fi ceilalti altfel?
Toate incercarile mele de-a ma gandi la lucruri “marete”, de-a rumega idei complicate sau concepte sublime sunt de fapt doar niste disperate incercari de-a mai lua o gura de aer curat in timp ce ma inec intr-un ocean de prostie, uitare, indolenta si rautate. De ce-ar fi ceilalti altfel? Intr-una din iesirile mele recente in oras am intalnit un fost boxer atat de rau si prost, incat mi-a venit sa vomit – fizic, in fata lui. Si nu se purta rau, nu spunea prostii. Dar daca exista o aura, aura lui era de prostie si rautate. Am alergat literalmente, m-am suit in colivia de sticla si am fugit acasa unde mi-a venit sa fac ca in filmele proaste: sa ma lipesc speriat cu spatele de usa.
Am cunoscut mii de oameni asemeni aluia si i-am suportat clipa de clipa fara sa-mi dau seama ca ii suport. Credeam ca asa e jocul. Si abia acum, dupa o lunga pauza, realizez cat de mult pierdeam inghitindu-le prezentele noduroase. O intalnire cu un om rau te lasa jefuit. Pesemne ca exista o lege a speciei care ne permite noua sa preluam unii de la altii tot ce acumulam separat. Cum altfel am depasi starea de individ izolat, de instrainat in propria rasa? Asa cum furnicile din musuroi isi impartasesc mirosurile ca sa se suporte, trebuie ca si mintile noastre fac schimb de ceva marcant dar neesential, un numitor comun al speciei, lipsit de substanta dar foarte specific. Si ce altceva e mai specific fiintei umane, decat rautatea?
Noi oamenii suntem singurele obiecte rele din Univers. Poate ca din cauza acestei teribile banuieli se produc tot soiul de filme sci-fi pline de alieni mai rai ca noi. Ca sa ne amagim ca nu e asa, deoarece aceasta marca, acest semn scris pe fruntile noastre este cel mai abject stigmat posibil. Si trebuie sa scapam de el. Daca o sa fim invadati si distrusi de o rasa extraterestra, o sa murim exultand de fericire.
Cu aceste ganduri nostalgice mi-am parasit orasul.

Astept un profet, un intelept, un mantuit sa-mi arate tabloul mare unde oamenii sunt frumosi si buni. Dar fara axiome si supozitii. Ii dau voie sa si danseze in cadrul demonstratiei.