Suferinta. Un sentiment care construieste necontenit in noi. Momentele cand sufletul si spiritul nostru se intaresc si evolueaza.
Acest nebun prieten al nostru, domnul Faust, a strigat clipei sa se opreasca intr-un moment de mare placere, nu intr-o clipa de iluminare sau intr-o perioada de mare tulburare interioara. Si gestul lui e marcant pentru noi toti. Placerea a devenit etalonul nostru abstract cu care masuram tot.

De ce e suferinta ceva interzis si toxic pentru noi, de ce impulsul asta furios impotriva suferintei, de ce un umanism polarizat impotriva ei? Suntem din cristal, avem o glanda interna care cand sufera se da Universul peste cap? Nu. Au existat culturi unde suferinta era o valoare. In societatea noastra epicureica unde tot ce se produce tinteste placerea, suferinta a devenit un sentiment proscris si asistam ingroziti la ea. Pana si revoltatul social absolut care plange odata cu toata suferinta produsa semenilor de o societate degenerata, in toata anarhia lui, este produsul “cremoseniei” iaurtului, a atingerii fine a banchetei unei limuzine, a “alintaromei” din cafea”, a jacuzziului, masajului, pachetelor 2 in 1 si a tot ce este special facut sa ne alinte cat mai placut simturile. Nu avem voie sa ne doara, sa ne fie sete, sa ne fie foame, sa fim tradati, dezamagiti, bruscati, abuzati. E un sacrilegiu si ridicam ochii spre cer cand se intampla asta. De la cei mai aprigi conservatori pana la cei mai duri anarhisti, toti lupta, cot la cot, impotriva diferitelor tipuri de suferinta si pentru triumful etern al placerii.
“Mi-a placut”/”Nu mi-a placut” e polarizarea cea mai curenta astazi, indiferent de starea sociala sau preferinta politica. Nu “m-a onorat”, nu “mi-a fost util”, nu “m-a convins”, nu “m-a provocat” sau mai stiu eu ce. Nici o valoare este nici pe departe la rangul unde am asezat cu totii placerea. Placerea e coagulantul universal al umanitatii astazi. Daca va veni vreodata o fiinta omnipotenta, un duh dintr-o mare lampa gasita pe Marte si ne va intreba ce vrem, asta va trebui sa-i raspundem daca va fi sa fim sinceri: “Placere!!!”
Nu vrem sa ne fie foame sau frig, nu vrem sa suferim din dragoste sau de saracie, nu vrem sa nu ne placa ceva indiferent cat de bun sau instructiv sau constructiv ar fi. Imbinarea utilului cu placutul e deviza suprema a utilitaristilor. Nu citim literatura care ne provoaca durere sau depresii si sarim de 2 metri in sus cand un apropiat sufera, il ajutam si consolam si facem demersuri urgente pentru reinstaurarea imediata a placerii in zonele afectate.
“Imi place, deci exist” e noua noastra filosofie din pragul unei lunge ere epicureice cand toata cunoasterea umana si mentalul nostru se vor forma dupa principiul placerii. Ce-o sa ne facem daca drumul spre placutul paradis va fi presarat cu 1 milion de ani de infern neplacut? Va fi o proba a adevarului pe care nu vom fi pregatiti sa o trecem.

Incerc sa imi amintesc prima intalnire cu acest duh infinit care mi-a hipnotizat ani la rand existenta. Trebuie sa existe o clipa, un moment inaintea caruia el nu mi s-a aratat deloc si dupa care el mi-a cotropit mintea pana in cea mai ascunsa firida.
Cand a fost asta si mai ales cu ce prilej?
Acest duh mi-a devenit din prima clipa in care l-am cunoscut cel mai apropiat lucru din Univers. Nici eu insumi nu cred ca am putut vreodata ajunge acolo unde el si-a gasit salasul, atat de in mijlocul inimii mele.
E ca si cum te-ai intoarce seara ostenit de la drum si ti-ai gasi casa invadata de o familie atat de frumoasa, incat nu mai cutezi sa intri, sa ii tulburi tihna. Si te culci afara, fericit ca salasul tau e adapost pentru ceva atat, atat de frumos.
Si de atunci m-am multumit sa dorm lipit de peretele cald al casei si sa incerc sa simt din palpitatiile zidariei putin din tihna dinauntru.
Cat de greu mi-a fost si imi este sa-i dau un nume!
Dar inainte de-a vorbi despre numele lui si despre cum a evoluat relatia mea cu el, trebuie sa vorbesc despre ceva peste masura de uimitor: am vazut urmele lui in lume! L-am vazut povestit de oameni, descris in poezii, i-am simtit trecerea usoara in muzica si am intuit pumnul lui de fier in matematica si in fizica. Si mai mult: l-am vazut in gesturile lumii, in miscarile cele mai discrete ale oamenilor si animalelor. O vorba, o miscare din mana – si el uneori era acolo, modificand putin dar esential traiectoria faptelor. Aceasta… faptura, fiinta – ce dificil imi e s-o numesc cumva – locuitoare a centrului meu absolut, acest prieten esential al meu trece prin lume ravasind-o, modificand cifrele mari ale realitatii, cu o forta supraumana.
Ma simt ca fiul lui Alexandru Macedon. Tata cucereste planeta! Sa indrazneasca cineva sa ma bata.
Pasesc mai departe in acest text cu sfiala si cu spaima sa nu distrug acest ceva atat de plapand pe care vreau sa-l alcatuiesc. Ca un inger pe care nu-l poti desena pentru ca in orice clipa l-ai putea ucide cu varful creionului. Pacatul impotriva duhului sfant nu trebuie sa fie un abuz epocal ci e suficienta o stangacie vida, un fulg de rautate ca sa te faca vinovat de cel mai mare pacat imaginabil.

Bucuria falsului cersetor, al boschetarului miliardar. El bantuie strazile jerpelit printre masini de lux si stie ca undeva are, adunata banut cu banut o avere cu care ar putea confisca toate limuzinele care il stropesc cu noroi. Nimic nu-mi putea face un rau care sa-mi biruie fericirea. Venea seara si eu ma intindeam in pat cu fata in sus cu placerea si tihna cu care se asaza mesterul la masa de lucru sau scriitorul in fata foii albe. Nu cred sa existe un miracol mai mare, indiferent cat de vadit si spectaculos ca acela pe care il traiam eu seara de seara. Inchideam ochii si incercam sa-mi dau seama ce este lumea – de ce este, de unde vine si de ce, ce principiu a generat-o, cat este de mare infinitul pe care il cuprinde ea. Atat. Ma gandeam pana imi vajaia capul, pana simteam ca ma prabusesc in mine, pana se inchideau sau se deschideau (la fel se simtea) mii si mii de porti succesive. Deasupra mea se afla un ochi imens care ma privea fix. Era un ochi de o intelepciune deplina, pentru ca el vazuse tot: acelasi ochi care vazuse inceputul si avea sa vada sfarsitul ma privea pe mine si eu in el le vedeam pe toate astea. Faptul ca aveam acces vizual la un ochi care vazuse absolut tot ma lovea cu o putere pe care cu fascinatie n-o puteam suporta. Aceasta stare de meditatie rudimentara era cel mai frumos lucru care mi se intampla pe parcursul unei zile intregi si traiam cu aceasta rezerva in minte toata ziua, ca taranul ucrainian care si-a ascuns granele in pamant, in plina foamete, si suferea si el de foame ca si restul dar acea rezerva secreta ii lumina si indulcea suferinta.

Cu timpul, am rarit aceasta intalnire placuta. Viata a navalit peste mine cu toate ale ei. Timpul a trecut si din aspiratia aceea perfecta mi-au ramas doar amintirile si promisiunea ca nu am plecat de tot, ca o sa revin intr-o zi. Ziua aceea intarzie insa, poate ca n-o sa mai vina niciodata. Seara ma culc repede, cu gandul la azi si la maine sau pur si simplu cad in somn obosit. Ziua nu mai este o asteptare infrigurata si dulce a intalnirii ci o goana de la un punct din agenda la altul. Am proiecte, stiu cam cand o sa mor si vreau sa le acopar pe toate pana atunci. Stiu tot. Stiu ca nimeni vreodata nu a evadat din patul sau. Nimeni nu a fost absorbit fizic de un sorb ceresc imens care sa-l traga atom cu atom din casa lui, in crucea noptii si sa-l duca departe, la intalnirea aceea tulburatoare cu misterul lumii.
Tot ce mi-a mai ramas e moartea, ultima mea nadejde, aceea care imi hraneste cu speranta si vitalitate fiecare secunda a vietii. Si vreau sa ma lepad de energia asta terestra ca de un lest, pentru ca mai vreau sa mai vad o data ochiul acela in care se reflecta lumea intreaga.

Foarte interesant comentariul de la ultimul entry al meu, asa incat ii raspund cu un post de sine statator si ma adresez lui in special.

Tocmai ce am avut o discutie despre ponderea inteligentei cand e vorba sa devii rau sau bun. Parerea mea este ca nu exista o legatura directa intre inteligenta si bunatate. Inteligenta poate doar autoeduca si infrana o rautate nativa. Iar prostia e de fapt o lipsa a cenzurii – insa cand nu esti rau nativ si nu ai nimic de cenzurat, poti fi si prost si o fiinta foarte buna in acelasi timp. Am cunoscut multi prosti buni. Poate tu nu ai trait intre multi prosti, insa eu am umblat mult printre oameni si am gasit multe cazuri de oameni buni si prosti si chiar cateva de sfintenie a unor prosti.
Mai general discutand, am incetat sa aloc inteligentei o atat de mare pondere in definirea valorii unui om. E drept, a fi inteligent este un imens avantaj. Te poate face “mare”, admirat, imitat, lider de opinie, creator, deschizator de drumuri etc. Dar undeva in tine ai nevoie de un sambure mai general de ceva inefabil, ceva ce sa te faca un bun transmitator al unor scantei din alta lume, o oglinda a ceva mai presus de ceea ce suntem noi doar fizic. Nu stiu sa definesc ce, de aceea suna asa de general. Poate e vorba de capacitatea de a reflecta ideile pure, de a intui acea poza mare, unde binele predomina. Croce defineste frumosul drept un ansamblu de elemente neutre estetic… Daca nu vezi ansamblul, vei vedea numai chestii urate. Unii oameni nu au cuprinderea interioara sa vada acest ansamblu si se complac in detaliile nesemnificative moral, adica ne-bune.
Inteligenta… exista multi, foarte multi oameni inteligenti care nu au acces la asa ceva. Ei sunt pretutindeni, dar cel mai clar pot fi depistati in arta. Ei creaza arta seaca, fara suflet, facuta doar de dragul formei, sunt maestri ai compozitiei, ai ingeniozitatii structurale, insa interior sunt seci, nu au nimic de spus, nu vor sa spuna nimic si creatiile lor sunt niste frumoase forme fara fond. Exista tone, tone, tone de arta eronata, facuta de ei si proliferata de o societate fara criterii inalte. Iar ei, creatorii acestor confectii sunt orgoliosi, aroganti, parveniti, preocupati mereu de ei insisi, lipsiti de empatie pentru lumea inconjuratoare, elitisti, si in cel mai inalt grad straini: straini de tine, publicul lor, straini de compasiune, de o finalitate mantuitoare a artei, niste roboti pe care nu-i poti aloca unui trib uman. Sunt lipsiti de duiosie si intelegere si nu te poti astepta de la ei la mila metafizica atunci cand ai nevoie de ea.
Prostii? De la ce IQ avem de-a face cu un prost? Am cunoscut oameni cu IQ sub 100 carora le-as fi facut statuie. Am cunoscut un tigan satrar analfabet care avea o inima de 100 de kilograme si care cu o miscare din mana mi-a aratat cum functioneaza Universul. Am cunoscut un tanar taran oltean cu patru clase care iradia bucurie si toti din jurul lui o resimteau atat de acut incat eu nu l-as fi primit la inmormantarea mamei. Am cunoscut un batran atat de bland, incat ar fi construit un templu fiecarui fir de iarba pe care il calca strivindu-l in mersul lui.

Si mai ales am cunoscut o pisica. Era o birmaneza care nu manca pana nu mancau toate pisicile din casa. Era foamete, aveam 4 pisici si le hraneam cu mari sacrificii. Uneori aveam doar un ou si il imparteam la toata lumea: il mancam noi si pisicile. Cand ii dadeam Penelopei, pe vreme de foamete, o bucata de carne, umbla cu ea in gura prin casa mieunand infundat pe langa tainul ei micut si cautand pe celelalte pisici sa le hraneasca. Nu erau puii ei, dar ea le gasea si depunea bucata in fata lor si le astepta sa manance. Trebuia sa facem trucuri pentru a o convinge sa-si ia portia. Si o manca atenta, cu ochii in patru, privea in stanga si-n dreapta din cand in cand, doar-doar o aparea vreo alta pisica sa-i cedeze portia. Si era lihnita de foame, cel mai des.
Cand auzea cearta (ne distram cu chestia asta, certandu-ne la misto), se repezea, din pamant din iarba verde sa ne desparta. Mieuna tare la noi, ne privea panicata incercand sa-si dea seama cine e agresorul. Cand ghicea ea cam cine ar fi, se repezea la acela si il “musca” de picior sa-l linisteasca. Il musca, adica il musca cu gingiile, daca asa ceva e posibil, pentru ca am fost si eu muscat de aceasta pisica minunata si nu am simtit nimic niciodata mai mult de o mangaiere, o placuta atingere a unui petic cald de blanita justitiara si o gurita mai blanda decat cea a lui Ioan Gura de Aur.
Aceasta pisica a scos-o pe sora-mea din ghearele unor vecini turbati care au ajuns pana in casa alergand s-o prinda pentru ca le atinsese Dacia cand se juca prin fata blocului. Doi colosi agresivi, o el si o ea care urlau asurzitor si pe care i-a pus Penelopa la punct sarindu-le exact in cap de pe frigiderul din hol si punandu-i pe fuga. Evident, nu le-a lasat nici o zgarietura.
Si vorbim de inteligenta si de bunatatea pe care inteligenta o catalizeaza? Cunosc si acum, am plina agenda telefonica de oameni inteligenti pe care i-as tocmi in 2 secunde pentru mâta aia. Pe toti odata, fara mila.

Oamenii inteligenti sunt niste calculatoare performante. Insa mai au nevoie de informatii pe hard si mai ales de legatura la internet. Fara internet, fara acel internet special care ne pune in legatura cu centrul lumii nu suntem nimic.
Penelopa era un server.

Am facut o pauza in updateurile de la blog deoarece mi-a luat ceva timp sa-mi parasesc orasul. Pentru totdeauna, sper. Iasul este un oras urat, cu oameni morocanosi si rai.
In ultima vreme ma refugiasem in casa, orice iesire imi facea rau. Si nu sunt genul hipersensibil, insa densitatea de oameni insuportabili era prea mare pretutindeni. Aceasta izolare prelungita impotriva contactului cu semenii mei mi-a topit o carapace de care nu stiam si care ma apara de traficul de mare rautate si uratenie ce se petrece atunci cand se intalnesc doi oameni. Si nu ma insel, pentru ca ma cunosc pe mine, in primul rand. Sunt rau si urat. Am ganduri stupide. Mint, insel, barfesc, gandesc rau. Am momente in care creierul meu zace in letargie ca un stomac gol, ca un picior in ghips. De ce ar fi ceilalti altfel?
Toate incercarile mele de-a ma gandi la lucruri “marete”, de-a rumega idei complicate sau concepte sublime sunt de fapt doar niste disperate incercari de-a mai lua o gura de aer curat in timp ce ma inec intr-un ocean de prostie, uitare, indolenta si rautate. De ce-ar fi ceilalti altfel? Intr-una din iesirile mele recente in oras am intalnit un fost boxer atat de rau si prost, incat mi-a venit sa vomit – fizic, in fata lui. Si nu se purta rau, nu spunea prostii. Dar daca exista o aura, aura lui era de prostie si rautate. Am alergat literalmente, m-am suit in colivia de sticla si am fugit acasa unde mi-a venit sa fac ca in filmele proaste: sa ma lipesc speriat cu spatele de usa.
Am cunoscut mii de oameni asemeni aluia si i-am suportat clipa de clipa fara sa-mi dau seama ca ii suport. Credeam ca asa e jocul. Si abia acum, dupa o lunga pauza, realizez cat de mult pierdeam inghitindu-le prezentele noduroase. O intalnire cu un om rau te lasa jefuit. Pesemne ca exista o lege a speciei care ne permite noua sa preluam unii de la altii tot ce acumulam separat. Cum altfel am depasi starea de individ izolat, de instrainat in propria rasa? Asa cum furnicile din musuroi isi impartasesc mirosurile ca sa se suporte, trebuie ca si mintile noastre fac schimb de ceva marcant dar neesential, un numitor comun al speciei, lipsit de substanta dar foarte specific. Si ce altceva e mai specific fiintei umane, decat rautatea?
Noi oamenii suntem singurele obiecte rele din Univers. Poate ca din cauza acestei teribile banuieli se produc tot soiul de filme sci-fi pline de alieni mai rai ca noi. Ca sa ne amagim ca nu e asa, deoarece aceasta marca, acest semn scris pe fruntile noastre este cel mai abject stigmat posibil. Si trebuie sa scapam de el. Daca o sa fim invadati si distrusi de o rasa extraterestra, o sa murim exultand de fericire.
Cu aceste ganduri nostalgice mi-am parasit orasul.

Astept un profet, un intelept, un mantuit sa-mi arate tabloul mare unde oamenii sunt frumosi si buni. Dar fara axiome si supozitii. Ii dau voie sa si danseze in cadrul demonstratiei.

Asa e romanul, orice paraseste distruge.

Ca engleza se poate invata flunet e una. Dar cum ai cere garantie pe viata de la un prof de engleza?
– Hey, taecher! You has me croacked! Mine English jest goned bad! Giv my maniez beck! I were in da middel of an konferrenshun on Shakespearez and saddanly me wordz iz not anymoar articulateds. Halp! Halp! You mothafuccka internetz bandido!

Cand a murit printesa Diana, apareau la TV imagini din Londra cu mari multimi care asteptau inmormantarea, cu zile inainte. Strazile erau pline de oameni indurerati, mormane imense de flori etc. Si atunci aud pe comentatorul de la postul romanesc X spunand: “Multimi imense de oameni au ocupat strazile capitalei britanice, chiar cu trei zile inainte de inmormantare, pentru a putea participa la festivitati.” Nataraul ala era atat de prins de faptul ca “au stire”, deci audienta, deci incasari, incat uitase ca nu e voie ca un jurnalist sa arate ca jubileaza cand se petrec nenorociri. Si a zis “festivitati”.

Acum, eu nu-s crestin – dintr-un milion de motive pe care nu le discut aici. Insa in jurul meu e puzderie de crestini care zilele astea au “festivitate”. Adica Pastele. Nu m-ar deranja daca unii nerusinati nu mi-ar trimite mesaje absurde de genul:
“Umbla vorba ca-n oras/Este nu-s ce iepuras/Care are oua si cozonac/Ceea ce e-nteresant”
sau:
“Fie ca Sfintele Sarbatori de Paste sa va aduca in viata Lumina Sfanta sa va deschida Sufletele nu-sh cum ca sa nu-sh ce!”
Le transmit tuturor celor care imi fac una ca asta, indiferent de gradul de prietenie sau de respect pe care li-l datorez ca sunt niste nesimtiti. Mari. Este o imensa grosolanie sa presupui din start ca lumea din agenda ta telefonica e crestina volens-nolens si ca are nevoie de vomele astea de urari profund nesincere, formale ca un cofraj de oua si enervante.
Altadata pacatosii mai faceau niste metanii, mai mergeau in pelerinaj, mai spalau niste picioare de cersetor ca sa se curete de magarii. Intre timp, aceste nevoiri pe drumul curateniei s-au stilizat maxim: un SMS le rezolva mizeriile de peste an si incearca nenorocitii sa le ticluiasca peste masura de eficient. Cu cat cacatul de SMS are mai multe substantive cu majuscula, cu atat aureola de pe tartacutele lor goale e mai mare. Cei care se cred mai cool, baga de-alea glumete: cu iepurasi si cozonaci si oua, cu belsug si bani la portofel si asa mai departe. Deloc, deloc, deloc nu m-as mira sa vad mesaje de Paste intre manelisti:
“Si de Pasti si de Craciun/Iti doresc sa dai un tun/Multa muie la dusmani/Si sa ai tufle de bani”
Nu e nici o diferenta. Tot aceeasi prostie ipocrita, tot aceeasi indelicatete neanderthaliana, tot acelasi fundamentalism jignitor.
Ca sa nu consum retelele telefoniei GSM din Romania care acum sunt inrosite de traficul religios, transmit pe aceasta cale raspunsul meu tuturor celor care se asteapta sa inventez si eu niste bullshituri populare cu iz de poezie de canal si religie pentru natarai:

“Ca e Paste sau Vesak/Ramadan sau Yom Kippur/Ca e ou sau cozonac/ – sa vi le bagati in cur!”

La cateva zile dupa ce s-a eliberat spiritual, Sandu a primit multasteptata vizita a lui Dumnezeu. Chiar se intreba cand mama naibii o sa-i apara o divinitate in carne si oase, odata ce iata, fiind complet eliberat spiritual era deja timpul sa intre in contact cu locuitorii lumii metafizice.
Acum, cititorul sa nu-si imagineze ca o intalnire cu Creatorul e nu stiu ce mare schepsis pentru un eliberat spiritual. Sansele ca acest blog sa fie citit de o persoana gata eliberata dpdv spiritual sunt extrem de mici, asa ca nu gresesc prea mult daca presupun ca oricine din cei prezenti ar simti ca i se taie picioarele cand i s-ar arata in fata Respectivul.
Ei bine, nu la fel stau lucrurile cu Sandu. Una e sa te intrebi necontenit daca exista sfere ceresti si alta e ca muzica lor sa-ti sune necontenit in urechi ca dintr-un iPod minuscul. Sandu incetase deja de luni de la ora 5.00 p.m. sa mai creada in aparente. Deja Lumea il deranja ca o cortina cazuta inainte de timp peste actul final al unei piese bune. Ba chiar incepuse sa aiba inutilul reflex de-a-si itzi capul in stanga si-n dreapta pentru a incerca sa vada dincolo de aparente. Si chiar se si enerva uneori: “Blestematele astea de aparente! Cum stau ele in fata esentialului ca o cortina cazuta inainte de timp peste actul final al unei piese bune!”
De aceea, o teofanie nu e mare scofala pentru Sandu – chiar daca pentru noi oamenii de rand (captivi dpdv spiritual) este o scofala infinita. Dimensiunea acesteia este invers proportionala cu gradul de libertate spirituala al celui supus respectivei scofale.

Insa in ciuda caracterului cazual al potentialei revelatii mistice, exact in clipa in care pe usa apartamentului a intrat Dumnezeu, Sandu s-a pomenit intr-o postura teribil de ridicola: nu era pregatit pentru o vizita – pentru nici un fel de vizita. Tocmai se trezise si se dezmeticea in fata unei cafele mari. Pe langa ca era zburlit, cu ochii carpiti de somn si in chiloti, mintea lui abia se descleia din lipicioasele tentacule ale etericului zbor hipnotic si el incerca tehui sa isi deseneze programul zilei. E greu sa accelerezi imediat motoarele mintii de la ralentiul undelor Delta la zbarnaiala vioaie a celor Beta, si intrarea Domnului l-a prins pe Sandu exact cand trasese socul si accelera usor. Adica in momentul ala special de la trezire cand cel mai profund gand care poate popula creierul omului este: “Ddddd… ha… clea-clea…. mâmâmâmâ….. bruuuuuu….. etcl. etcl.”

“Nu se poate asa ceva!” isi striga Sandu. “Nu acum!!!” Nu se vedea deloc executand clasicele miscari: cazutul in genunchi cu fata la mocheta, exclamatiile de extaz, perplexitatea standard si acea combinatie perversa de umilinta totala si infinita mandrie care pesemne cuprinde orice pacatos cand da nas in Nas cu cel care a mesterit galaxiile si pe Gil Dobrica.
Dumnezeu nu prea stia cum sta treaba. Toate aparitiile lui se potrivisera nu stiu cum exact. Moise, de exemplu, nu numai ca fusese abordat seara – cand predispozitiile noastre meditative cunosc un varf de intensitate – dar intrarea Domnului in scena fusese pregatita cumva si de incendierea spontana unui boschete; conditii care au creat un teren perfect pentru o extaza instantanee a Alesului. Cu Sandu insa, se vede treaba ca a cam zbârcit-o. Soarele lumina prin ferestre cu acea duritate profana care alunga minunile cât-colo si Sandu insusi il privea nauc de somn si chiar putin revoltat de caracterul neanuntat al intrarii – ori o fi fost doar acea holbare fals agresiva a celui care incearca sa-si reobisnuiasca ochii cu lumina.
– Doamne, bolborosi Sandu. E cel mai important moment al vietii mele, acesta. Sa fiu nepregatit pentru el, l-ar transforma intr-un esec de nesuportat. Te rog sa revii peste 30 de minute gen… Te rog sa nu te superi, 30 de minute e tot ce-ti cer… implora el abia desclestandu-si falcile de oboseala.
Cu toate ca in asemenea momente, calcat de musafiri nepoftiti exact la trezire, oricine s-ar irita, in tonul lui Sandu nu era iritare – literar vorbind. Altfel spus, un bun scriitor observa iritarea unui personaj abia cand aceasta depaseste 4%. In tonul lui Sandu era o doza de iritare de foarte putin peste 2% – deci, in ce ne priveste, tensiunea relatiei lui Sandu cu Dumnezeu nu a trecut de masa critica asa incat sa se poata broda pe marginea unui potential luciferianism al tanarului nostru eliberat spiritual.
Dumnezeu s-a cam dezumflat in fata acestei rugaminti, deoarece era pregatit sa-si transmita, ca de obicei, mesajul catre Ales: abrupt, cu glas de tunet si fara redundante. Ori acum era pus in culmea redundantei: trebuia sa revina peste 30 de minute. In loc de “O, tu, slujitorul meu…” – cum se pregatise sa inceapa, spuse doar “OK, scuze, revin”, zambi usor si se retrase cu spatele, tragand incet usa dupa el. Cu o infinita iubire, evident.

Sandu privi ceasul, era 9.10… Deci pe la un zece fara douazeci avea teofanie…
Ofta ca un afacerist asaltat de dulcile obligatii ale drumului spre Capital Top 300, mai trase un fum din tigara, sorbi o gura de cafea si scruta mental ziua care il astepta. Isi trecu in revista totul in ordinea importantei, mai fuma o tigara, incet-incet se dezmeticea, mintea incepea sa-i functioneze in parametrii diurni. O zi plina de treburi importante. Ptiu, drace, nu e chiar asa usor sa fii eliberat spiritual in ziua de azi.

In usa se auzira cateva batai abia deslusite.
– Da, intra! striga Sandu.

Era odata un puiutz micutz de lebada, fin si svelt ca o suveica (nu stiu exact cat de fina si svelta e o suveica, dar asa se spune cand vrei sa dai un ton afectiv descrierii), dragalas nevoie-mare si zburdalnic cum nu s-a pomenit.
Din nefericire insa pentru bietul lebedel, parintii lui ii dadusera, din prostie (lebedele sunt uluitor de proaste) si din ignoranta absoluta, un nume care a schimbat in rau intreaga si scurta viata a puiutului lor.
Puiul de lebada fusese botezat si se numea Hitler…
HITLER!!!
Evident ca mai intai privirile piezise, apoi aluziile rautacioase, apoi replicile taioase si apoi persecutiile repetate din partea tuturor au facut din viata tinerei pasari un cosmar.
O vreme a incercat sa reziste, sa spele sinistrul nume de neagra notorietate. Ce incununare mai frumoasa a unui nume exista decat daca il asezi pe coperta unui volum de versuri? Hitler era o fire sensibila si visatoare si poezia era in sangele lui. Volumul de versuri a fost primit insa cu oroare de toti cititorii. Intre firava carticica a tanarului nostru poet si Mein Kampf lumea nu facea nici o diferenta. Degeaba arenjase el acolo poezioare dibace de genul:

Arriver, c’est renaitre un peu
Orbecai.
Scot cheia si bajbai la broasca.
O bag.
Invart, si casa porneste din prima.

sau:

***
Am strans bani pentru cersetorul de la colt.
Astazi el arata tuturor ca pe o rana purulenta un butuc de yala ruginit.
Lumea ii arunca in palaria turtita tot felul de chei.

Sinistrul nume de pe coperta i-a ucis incercarile literare.
Intr-o zi au gasit un bilet: “Va multumesc pentru atentie. Peste 1000 de ani, prima pagina din Google la “Hitler” va fi despre mine.”

Hitler a fost gasit carbonizat, un morman de scrum in spatele casei langa o afumatoare. Ii mai ramasese ciocul dupa care a fost recunoscut si un schelet diform, cu ghearele contorsionate de caldura focului, intr-o forma care semana izbitor de bine cu o zvastica.

O poveste pe care imi place sa o spun foarte rar.

A fost odata ca niciodata intr-un sat un tanar indragostit. Iubita lui era o fata foarte capricioasa care zi de zi ii cerea tot soiul de lucruri greu de obtinut si ii dadea sarcini anevoios de dus la capat. Numai astfel reusea tanarul nostru sa o imbuneze si sa-i smulga cate un zambet trecator de pe chipul pe cat de frumos pe atat de nemultumit. Cu toate ca tanarul era indragostit pana peste urechi, fata ii cerea mereu dovezi ale iubirii lui, si pe cat de multe si grele dovezi ii aducea, pe atat ea crea mai mult.
Intr-o zi, pretentiile fetei atinsesera deja limite pe care nici ea nu le mai putea depasi. Nu mai stia ce sa-i ceara tanarului. Ii ceruse tot ce se putea cere in satucul ala mic de la capatul lumii.
Si atunci, etern nesigura pe iubirea flacaului ei, ii ceru dovada suprema de iubire. Ea ii spuse asa:
– Daca ma iubesti cu adevarat, dovedeste-o! Adu-mi aici inima mamei tale!
Tanarul a ramas inmarmurit de cererea fetei. Era totusi prea, prea mult! Dar o iubea, atat de mult o iubea!
Si atunci, ce i-a mai ramas? Sufletul si mila si le-a uitat, s-a repezit afara si a alergat la casa parinteasca… a scos pumnalul si a spintecat pieptul mamei lui. I-a scos inima inca vie, palpitand si s-a repezit plangand in hohote, abia vazand pe unde alearga, spre alcovul unde il astepta scumpa lui femeie.
Pe drumul inapoi, impleticit si nemaivazand de lacrimi, s-a impiedicat si a cazut, lovindu-se si scapand din palme inima care s-a rostogolit departe de el, in praful drumului.
Pe cand se dezmeticea si incerca sa se ridice, dinspre inima cazuta a mamei lui se auzi:
– Te-ai lovit, baiatul mamei?

La un supermarket cu reduceri s-au imbulzit niste nevoiasi sa-si cumpere bormasina ieftina. O stire minora careia i se da prea mare importanta. Oriunde in lume oamenii se calca in picioare la reduceri. Am vazut wrestling si la Harrods in Londra, asa ca… Si eu pesemne ca as sta la coada si m-as imbulzi daca Aquamania din Bucuresti ar face reduceri la betze Grab Meyer sau mulinete Shimano. Asa ca… pot interpreta tropaiada aia drept o intrare mai intempestiva in randul lumii civilizate.

O alta stire despre o busculada, cu adevarat grotesca, a fost ignorata in mare parte: intr-un sat s-au batut pentru ajutoare. Wait! Ajutoare? Se mai trimit ajutoare? E posibil asa ceva? Noi trimitem ajutoare in Haiti si nemtii ne mai trimit inca noua ajutoare? De ce nu le-au trimis in Haiti direct?
Eu daca as fi presedintele Romaniei in 2010 si as afla ca in Romania inca mai intra AJUTOARE, as fugi din Cotroceni noaptea, pe usa din spate, de rusine.
Asta e dimensiunea noastra de fapt. Aici se vede ca am fost primiti in UE din motive geopolitice si ca am ramas Etiopia Europei, un neam de cersetori care isi scot ochii pentru o cutie cu resturi..

Mi-a fost rusine de mine inca de la prima auditie a cupletului:
“Muntii nostri aur poarta,
Noi cersim din poarta-n poarta”
Cine ajunge in halul sa cerseasca din poarta-n poarta nu poate fi decat un lenes, un betiv si un puturos. Cand ai doua maini si doua picioare si ai puterea sa umbli dupa cersit, atunci cu siguranta ai si puterea sa-ti repari gardul, sa-ti consolidezi bordeiul, sa cresti niste animale, sa-ti faci o gradina…
Dar asa am fost invatati la scoala: ca cersetorii si nevoiasii au ajuns acolo in ciuda harniciei, cinstei si inteligentei lor, doar din cauza asupririi si a ingineriilor externe.

Nu exista resursa nationala mai pretioasa decat oamenii. Poti sa nu ai pamant, zacaminte, teren fertil, poti sa nu ai nimic. Daca ai oameni de calitate, aduci paradisul pe pamant. Sunt exemple suficiente in lume. Insa noi continuam sa dam vina pe straini, pe corporatii, pe politicieni, pe istoria vitrega, pe tradatorii de neam si tara, pe masonerie, pe oligarhi, pe tigani si pe mafioti, pe seceta si pe Wall Street, pe orice ne-ar putea scoate din cercul de suspecti in ancheta privind cauzele eternei noastre saracii.